Vândută ca o povară: Miracolul din Munții Apuseni

— Nu mai are rost să te ții de poalele mele, Ilinca! Ai 22 de ani și nu ești bună de nimic! Ți-am dat de mâncare, te-am crescut, dar ce folos dacă nu poți să dai un copil?

Cuvintele mamei mi-au tăiat respirația. Stăteam în genunchi, cu mâinile încleștate pe șorțul ei vechi, în bucătăria rece, unde mirosul de ceapă arsă se amesteca cu cel de sărăcie. Tata, cu ochii lui mici și reci, nu spunea nimic. Doar își freca palmele muncite una de alta, așteptând verdictul. În satul nostru din Apuseni, o fată care nu poate face copii nu e decât o povară. O rușine. O pată pe obrazul familiei.

— O dăm la Ion al lui Moșu’, a zis tata, fără să mă privească. El are nevoie de cineva să-i spele și să-i gătească. Poate acolo o fi bună la ceva.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Ion era cunoscut ca „sălbaticul” satului — trăia singur, sus pe munte, cu oile și câinii lui. Nimeni nu-l vizita, nimeni nu-l chema la horă. Se spunea că e nebun, că vorbește cu lupii și că are ochii ca jarul. Dar părinții mei nu mai aveau răbdare cu mine. În două zile, am fost urcată într-o căruță cu două pături și un sac de făină. Mama mi-a pus în brațe o icoană veche și mi-a șoptit:

— Să nu te întorci fără rost.

Drumul până la casa lui Ion a fost lung și tăcut. Când am ajuns, el stătea în prag, cu barba încâlcită și ochii adânciți sub sprâncene stufoase. Nu a spus nimic. Doar mi-a făcut semn să intru. Casa era mică, dar caldă, cu miros de lemn ars și brânză proaspătă. Am început să plâng încet, fără să mă vadă.

Primele zile au fost un chin. Ion nu vorbea aproape deloc. Mă privea doar din când în când, cu o tristețe ciudată. Eu făceam curat, găteam, mulgeam vaca și coseam la lumina lămpii. Noaptea, mă rugam să mor sau să mă trezesc din coșmarul ăsta. Dar într-o dimineață, când am ieșit să iau apă din fântână, Ion m-a întrebat:

— De ce plângi mereu?

Am tresărit. Nu mă întrebase nimeni asta niciodată.

— Pentru că nu sunt bună de nimic… N-am să pot niciodată să fiu mamă.

Ion s-a uitat lung la mine și a zâmbit trist.

— Cine ți-a spus prostia asta?

— Toți… Mama… Tata… Doctorul din sat…

A dat din cap încet.

— Știi ce cred eu? Că oamenii văd doar ce vor să vadă. Și uneori mint ca să le fie lor mai ușor.

Am început să trăiesc altfel lângă Ion. Încet-încet, am descoperit că nu era nici nebun, nici sălbatic. Era doar rănit de viață, ca mine. Îmi povestea despre munte, despre cum a pierdut-o pe Ana — femeia pe care o iubise — la naștere, și cum satul l-a arătat cu degetul pentru asta. Am început să râd din nou, să cânt când spălam rufele la râu, să simt că trăiesc.

Într-o zi de primăvară, am leșinat în timp ce adunam lemne. Ion m-a găsit întinsă pe jos și m-a dus în casă. Când m-am trezit, avea lacrimi în ochi.

— Ilinca… cred că ești însărcinată.

Nu l-am crezut. Am râs amar.

— Nu se poate… Eu nu pot…

Dar Ion a mers cu mine până la bătrâna Floarea — moașa satului — care mi-a pus mâna pe burtă și a zâmbit larg:

— Copil drag, ai viață în tine! Să nu mai asculți gura lumii!

Am plâns atunci cum n-am plâns niciodată. M-am întors acasă la Ion cu inima plină de speranță și frică. Când părinții mei au aflat vestea, au venit la poartă cu ochii plecați și mâinile goale.

— Iartă-ne, Ilinca… Am greșit…

Nu am putut să-i urăsc. Dar nici nu am uitat cât de ușor au renunțat la mine.

Au trecut ani de atunci. Am trei copii frumoși și o casă plină de râsete sus pe munte. Ion nu mai e văzut ca un sălbatic — oamenii vin acum la el pentru sfaturi și ajutor.

Uneori mă întreb: câte fete ca mine sunt încă vândute sau alungate pentru o minciună spusă din rușine sau neștiință? Câte vieți sunt frânte doar pentru că lumea refuză să vadă adevărul?

Oare cât timp va mai trece până când vom învăța să ne privim unii pe alții cu adevărata noastră valoare?