Casa din Strada Liniștii: O ofertă otrăvită

— Nu pot să cred că ai acceptat așa ceva, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea cu ochii în pământ, pe canapeaua noastră veche din garsoniera de la etajul patru. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de ecoul certurilor noastre. Telefonul primise un apel cu câteva ore înainte, iar vocea calmă, dar rece a soacrei mele, doamna Viorica, încă îmi răsuna în urechi.

— E o șansă, Maria, a zis ea. Casa din Strada Liniștii e goală. Dacă vreți să vă mutați acolo, trebuie doar să…

Acel „doar” s-a transformat într-o sabie deasupra capului meu. Condiția era clară: să nu mai am niciun contact cu mama mea, pe care Viorica nu o suporta din motive pe care nu le-am înțeles niciodată pe deplin. „Ori casa, ori mama ta.”

Am crescut într-un apartament mic din cartierul Titan, cu mama mea, Elena, o femeie simplă, dar cu o inimă uriașă. După ce tata ne-a părăsit când aveam șapte ani, mama a muncit pe brânci ca să nu-mi lipsească nimic. Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, am simțit că viața mea intră pe un făgaș normal. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede, și am început să visăm la o casă a noastră.

Dar visul s-a transformat într-un coșmar subtil, presărat cu zâmbete false și promisiuni otrăvite. Viorica era genul de femeie care îți aduce prăjituri de casă și apoi îți spune că ai pus câteva kilograme în plus. La început am încercat să-i fac pe plac, să fiu nora perfectă. Dar orice făceam era greșit: găteam prea sărat, nu eram destul de atentă cu Radu, nu știam să calc cămășile „cum trebuie”.

Telefonul acela a fost apogeul. Radu a încercat să mă liniștească:

— Maria, gândește-te puțin… E o casă mare, cu grădină. Am putea avea copii acolo. Nu trebuie să fie totul perfect între voi două.

— Dar nu pot să-mi las mama la o parte! am spus printre lacrimi. Cum poți tu să accepți așa ceva?

Radu a tăcut. Știam că e prins între două focuri: iubirea pentru mine și loialitatea față de mama lui. Dar eu simțeam că mă sufoc. În acea noapte am dormit fiecare pe partea lui de pat, fără să ne atingem.

A doua zi am mers la mama mea. M-a privit lung, cu ochii ei obosiți.

— Mamă, nu vreau să te pierd… Dar nici nu vreau să-l pierd pe Radu.

Ea mi-a zâmbit trist:

— Fata mea, dacă el te iubește cu adevărat, n-o să te pună niciodată să alegi între mine și el. Casa aia nu valorează cât liniștea ta.

Am plâns împreună. În zilele următoare, Viorica m-a sunat aproape zilnic:

— Ai decis? Să știi că nu țin casa goală la nesfârșit. Sunt fete care ar da orice pentru așa ceva.

Simțeam cum presiunea crește. Radu devenea tot mai distant. Seara stătea la calculator sau ieșea cu prietenii lui vechi din liceu. Eu mă simțeam tot mai singură.

Într-o seară am găsit curajul să-i spun adevărul:

— Dacă accepți condiția mamei tale, eu plec. Nu pot trăi într-o casă care e plătită cu prețul sufletului meu.

Radu s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată.

— Maria… Nu vreau să te pierd.

— Atunci spune-i mamei tale că nu acceptăm oferta.

A doua zi dimineață l-am auzit vorbind la telefon cu Viorica:

— Mamă, nu putem accepta casa dacă asta înseamnă ca Maria să-și piardă mama.

A urmat o tăcere lungă la celălalt capăt al firului. Apoi vocea Vioricăi, rece ca gheața:

— Atunci să nu veniți niciodată să-mi cereți ajutorul.

După acel moment, relația noastră cu ea s-a răcit complet. Nu ne-a mai sunat luni întregi. Radu era abătut, dar încet-încet a început să mă vadă din nou ca partenerul lui egal, nu ca pe cineva care trebuie sacrificat pentru liniștea familiei lui.

Au trecut doi ani de atunci. Încă locuim în garsoniera noastră micuță. Avem certurile noastre, grijile noastre legate de bani și viitor. Dar am rămas împreună și am învățat că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare.

Mă întreb adesea: câți dintre noi acceptăm compromisuri toxice doar pentru un confort aparent? Merită oare o casă liniștea sufletului tău? Ce ați fi făcut voi în locul meu?