Când dragostea nu vine: Povestea mea cu Zoran și semnele pe care le-am ignorat

— Nu mai găsești nimic în frigider? m-a întrebat Zoran, fără să-și ridice ochii din telefon, în timp ce eu răscoleam printre rafturile goale, încercând să găsesc ceva pentru cină. Era a treia zi la rând când uitase să cumpere pâine, deși îl rugasem dimineața. M-am oprit, cu mâinile tremurânde pe ușa frigiderului, și am simțit cum un val de furie și neputință mă cuprinde.

— Nu, Zoran. Nu mai e nimic. Dar nu-i nimic, mă descurc eu, am răspuns încet, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

A ridicat din umeri, apoi a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am rămas singură, cu frigiderul gol și cu inima și mai goală. Așa era mereu: eu încercam să țin totul laolaltă, iar el părea că nici nu observă eforturile mele. M-am întrebat atunci, pentru a mia oară, dacă nu cumva greșisem undeva. Dacă nu cumva eu eram problema.

Ne-am cunoscut la o nuntă în Pitești. El era prieten cu verișorul meu, Lucian. Mi-a zâmbit frumos, mi-a spus că îi place cum dansez și m-a invitat la o cafea. La început, totul părea promițător. Era atent, galant, îmi aducea flori și mă suna în fiecare seară. Mama era încântată: „Zoran e băiat serios, mamă! Să nu-l pierzi!”

Dar după nuntă, după ce am spus „da” în fața altarului și ne-am mutat împreună într-un apartament mic din cartierul Trivale, lucrurile au început să se schimbe. Încet-încet, gesturile mici de afecțiune au dispărut. Flori nu am mai primit niciodată. Seara nu mă mai suna – eram deja acasă, ce rost avea? Când îi povesteam despre ziua mea la serviciu sau despre problemele mele cu șefa, oftează plictisit sau schimba subiectul.

— Ești prea sensibilă, Irina. Toată lumea are probleme la muncă. Lasă-mă să mă uit la meci!

Așa începea fiecare ceartă: eu încercam să vorbesc cu el, el mă respingea cu o indiferență tăioasă. Am început să mă simt invizibilă în propria mea casă. Când veneau părinții lui în vizită, Zoran devenea brusc atent și grijuliu – dar doar cu ei. Pe mine mă lăsa să strâng masa singură, să spăl vasele și să ascult criticile mamei lui:

— Irina, tu nu știi să faci sarmale ca lumea! Zoran era obișnuit cu altceva acasă la noi.

Zoran râdea și îi dădea dreptate. Niciodată nu m-a apărat. Niciodată nu a spus „Irina muncește mult” sau „Irina gătește bine”. Am început să cred că nu merit nimic mai mult.

Într-o seară de iarnă, după ce m-am întors târziu de la serviciu, l-am găsit pe Zoran jucându-se pe calculator. Nu m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor sau dacă sunt obosită. I-am spus că mi-e frig și că aș vrea să bem un ceai împreună.

— Fă-ți tu ceai dacă vrei! Eu am treabă acum.

Am simțit atunci că ceva s-a rupt definitiv în mine. M-am dus în baie și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă. A doua zi dimineață m-am privit în oglindă: ochii umflați de plâns, obrajii palizi. Mi-am promis că o să fiu mai puternică.

Dar nu am fost. Am continuat să sper că lucrurile se vor schimba. Când am rămas însărcinată, am crezut că un copil îl va face să mă iubească mai mult. Dar Zoran a devenit și mai absent. Nu a venit la ecografii, nu m-a ținut de mână când mi-a fost rău, nu a vorbit niciodată cu burtica mea.

— O să fie băiat sau fată? l-am întrebat într-o seară.
— Nu contează. Doar să fie sănătos.

Atât. Fără zâmbet, fără emoție.

După ce s-a născut Maria, am simțit că sunt complet singură. Zoran venea târziu acasă și se plângea că e obosit de la muncă. Nu schimba scutece, nu o legăna noaptea când plângea. Când i-am spus că nu mai pot de oboseală și că am nevoie de ajutor, mi-a răspuns sec:

— Toate femeile trec prin asta! Ce te plângi atâta?

Am început să-l evit. Seara stăteam cu Maria în brațe și citeam povești doar ca să simt că cineva are nevoie de mine. Prietenele mele mă întrebau dacă sunt fericită.

— Da… sunt bine… doar obosită…

Mințeam pe toată lumea. Dar cel mai tare mă mințeam pe mine însămi.

Au trecut anii și Maria a crescut frumos – veselă și curioasă ca mine când eram mică. Dar între mine și Zoran s-a așternut un zid de tăcere și răceală pe care nu l-am mai putut dărâma niciodată. De ziua mea a uitat să-mi spună „La mulți ani”. De Crăciun mi-a cumpărat un set de cratițe – „Să-ți fie de folos!”

Într-o zi am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Ne vedem diseară?” de la o colegă de serviciu. L-am confruntat tremurând:

— Cine e Andreea?
— O colegă! Ce vrei acum? Să-mi faci scandal?

Nu a recunoscut nimic, dar nici nu a încercat să mă liniștească sau să-mi explice ceva. Am simțit că nu mai are rost să lupt pentru ceva ce nu există.

Am început să citesc despre semnele unei relații toxice: lipsa comunicării, indiferența față de nevoile celuilalt, lipsa sprijinului emoțional… Le bifam pe toate una câte una. Mi-am dat seama cât de mult m-am mințit singură ani la rând.

Într-o seară târzie, după ce Maria a adormit, m-am uitat la Zoran cum dormea liniștit pe canapea și m-am întrebat: „De ce am rămas atâta timp aici? De ce am acceptat atât de puțin?”

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la mama cu Maria de mână. Nu a încercat să mă oprească. Nici măcar nu s-a uitat după noi.

Acum stau în camera copilăriei mele și scriu aceste rânduri cu Maria dormind lângă mine. Încerc să-mi reconstruiesc viața bucată cu bucată și încă mă întreb: câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi acceptăm indiferența ca pe o normalitate? Oare cât timp trebuie să treacă până ne dăm voie să cerem mai mult?