„Nu mai știu cine sunt” – Mărturia unei mame care a uitat să trăiască pentru ea însăși

— Apa! Anca, adu-mi apă, te rog!
Vocea soțului meu, Vlad, răsună din sufragerie, răgușită și nerăbdătoare. Mă uit la ceas: 07:15. Zoe, fetița noastră de șase ani, încă doarme, cu obrajii roșii de febră. Mă simt ca o umbră în propria casă, alergând între nevoile tuturor, dar uitând mereu de mine.

Mă ridic din pat cu greu. Mă doare capul, mă dor oasele, dar nu am timp să mă plâng. Vlad nu mă vede de luni bune. E mereu obosit, mereu nemulțumit. — Ai uitat să plătești lumina? — mă întreabă pe un ton aspru când trec pe lângă el. Înghit în sec. Am uitat. Din nou. M-am pierdut printre liste de cumpărături, teme pentru Zoe și facturi neplătite.

În bucătărie, chiuveta e plină de vase murdare. Mă opresc o clipă și mă uit la reflexia mea în geam: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, un tricou vechi cu pete de iaurt. Cine sunt femeia asta? Unde e Anca care visa să scrie cărți și să călătorească?

Telefonul sună brusc. E mama mea. — Anca, vino repede! Tata a căzut în curte și nu se poate ridica! — vocea ei tremură de panică. Simt cum mi se taie respirația. Vlad oftează zgomotos când îi spun că trebuie să plec. — Mereu ai altceva de făcut decât să stai cu noi! — aruncă el peste umăr.

Îmi iau geaca și fug spre mașină, cu Zoe în brațe, încă adormită. O las la mama lui Vlad, care mă privește cu răceală: — Poate ar trebui să-ți pui viața în ordine, Anca. Copiii simt totul.

Ajung la casa părinților mei și îl găsesc pe tata întins pe jos, cu fața lividă. Îl ajut să se ridice, dar simt că nu mai am putere nici pentru mine, nici pentru ei. Mama plânge în bucătărie. — Nu mai pot, Anca… Nu mai pot singură.

În acea seară, febra lui Zoe crește alarmant. O duc la spital. Medicul mă privește cu reproș: — De ce nu ați venit mai devreme? Copilul are pneumonie!
Mă prăbușesc pe un scaun din holul alb și rece al spitalului. Îmi sun soțul: — Vlad, Zoe e internată… Eu rămân cu ea aici.
— Faci ce vrei tu! — îmi răspunde scurt și închide.

Orele trec greu. Privesc la Zoe cum doarme conectată la perfuzii. Îmi amintesc de copilăria mea: mama mereu prezentă, tata muncind până târziu, dar niciodată absenți cu adevărat. Eu? Eu am devenit o fantomă pentru copilul meu.

A doua zi dimineață, primesc un mesaj de la Vlad: „Am dus-o pe Zoe la mama ta. Eu plec câteva zile la Brașov.” Nu-mi spune unde stau lucrurile între noi. Nu-mi spune nimic despre el sau despre noi.

Rămân singură pe holul spitalului. O asistentă mă întreabă dacă vreau cafea. O refuz politicos și izbucnesc în plâns. Nu pentru Vlad, nu pentru Zoe, ci pentru mine — pentru femeia care nu mai știe cine este.

Câteva zile mai târziu, Zoe se simte mai bine și o iau acasă. Mama lui Vlad mă sună: — Poate ar trebui să te gândești serios la ce fel de mamă ești… Copiii au nevoie de stabilitate!

Nu mai pot suporta reproșurile tuturor. Într-o noapte, când toți dorm, ies pe balcon și privesc orașul luminat slab. Îmi vine să țip: „Ajutor!” Dar cine să mă audă?

Încep să scriu într-un caiet vechi găsit într-un sertar: „Nu mai știu cine sunt.” Scriu despre frică, despre vinovăție, despre dorința de a fugi undeva unde nimeni nu cere nimic de la mine.

Într-o zi, Zoe vine la mine și mă ia de mână: — Mami, tu ești tristă?
O privesc în ochii ei mari și sinceri și simt cum ceva se rupe în mine. — Da, iubita mea… Sunt tristă uneori.
— Dar eu te iubesc oricum! — îmi spune ea și mă îmbrățișează strâns.

Atunci înțeleg că trebuie să schimb ceva. Îi spun lui Vlad că vreau să merg la terapie. Râde ironic: — Ai înnebunit? Ce-ți trebuie psiholog?

Nu-l mai ascult. Îmi fac programare și încep să vorbesc despre mine după ani întregi de tăcere. Terapia doare, dar mă ajută să văd că nu sunt doar mamă sau soție; sunt Anca, femeia care încă poate visa.

Relația cu Vlad se răcește tot mai mult. Într-o seară îmi spune: — Poate ar fi mai bine să ne despărțim o vreme.
Nu plâng. Nu-l implor să rămână. Pentru prima dată după mult timp simt o liniște ciudată.

Mă mut cu Zoe la părinții mei pentru o perioadă. Mama mă ajută cu fetița și încet-încet reîncep să scriu povești pentru copii. Zoe râde din nou prin casă.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva iremediabil sau dacă pot repara ceva din tot ce s-a rupt în familia mea.

Dar azi știu că nu pot fi o mamă bună dacă nu sunt bine eu însămi.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Câte mame uită de ele până când nu mai rămâne nimic? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?