„Ești doar o coafeză” – Când mândria a învins iubirea. Povestea mea despre lupta pentru respect și valoare proprie

— Cum adică, „doar o coafeză”? Am simțit cum mi se strânge stomacul și obrajii mi se înroșesc. Eram la masa mare din sufrageria părinților lui Vlad, logodnicul meu, iar în jurul nostru se adunaseră prietenii lui din facultate, oameni cu cariere „respectabile”: avocați, medici, ingineri. Vlad râdea cu poftă la o glumă spusă de Radu, iar eu încercam să-mi ascund emoțiile sub un zâmbet forțat.

— Hai, măi Vlad, las-o pe Irina, nu vezi că e sensibilă? a spus Adina, prietena lor din liceu. Dar Vlad a ridicat din umeri și a dat din cap spre mine:

— Ce? Nu e adevărat? Irina e doar o coafeză. Nu e ca și cum ar salva vieți sau ar construi poduri.

Am simțit cum toți ochii se întorc spre mine. Am vrut să mă ridic și să plec, dar picioarele nu mă ascultau. În mintea mea răsunau cuvintele lui Vlad, ca un ecou dureros: „doar o coafeză”.

Când am ajuns acasă în acea seară, am izbucnit în plâns. Mama m-a găsit în bucătărie, cu fața ascunsă în palme.

— Ce s-a întâmplat, Irina?

I-am povestit totul printre sughițuri. Mama a oftat adânc.

— Știi că nici tatăl tău nu a fost încântat când ai ales meseria asta. Dar eu cred că ești talentată. Doar că… poate Vlad are dreptate. Poate meriți mai mult.

Cuvintele ei m-au durut aproape la fel de tare ca ale lui Vlad. Mereu am simțit că nu sunt suficient de bună pentru ai mei. Tata nu vorbea niciodată despre salonul meu decât atunci când trebuia să se tundă gratis. Fratele meu, Paul, făcea glume pe seama „sculelor mele de coafat”.

A doua zi dimineață, am ajuns la salon cu ochii umflați de nesomn. Lidia, colega mea mai în vârstă, m-a tras deoparte.

— Ce-ai pățit, fată? Ai plâns toată noaptea?

Am dat din cap și i-am povestit totul. Lidia m-a privit lung.

— Să nu lași pe nimeni să-ți spună cine ești sau cât valorezi. Știi câte femei vin aici să-și spună necazurile? Noi nu doar tăiem păr, Irina. Noi ascultăm, alinăm, dăm curaj.

Vorbele ei mi-au dat curajul să mă uit altfel la mine însămi. În acea zi am decis să fac ceva pentru mine: am început să caut cursuri de perfecționare în străinătate. Am aplicat la un workshop de coafură la Paris și am fost acceptată.

Când i-am spus lui Vlad, a râs:

— Ce rost are? O să te întorci tot aici, tot la salonul ăla mic din cartier.

— Poate că da. Dar vreau să știu că pot mai mult.

Înainte să plec la Paris, tata m-a chemat la el în birou.

— Irina, nu vreau să te văd dezamăgită. Viața nu e ușoară pentru fete ca tine. Poate ar fi mai bine să te gândești la o carieră „adevărată”.

Am simțit cum mi se rupe inima. Dar am plecat totuși.

La Paris am descoperit o lume nouă: femei ca mine, care își iubeau meseria și erau respectate pentru ceea ce făceau. Am lucrat cot la cot cu stiliști celebri și am învățat tehnici noi. Pentru prima dată în viață m-am simțit apreciată.

Când m-am întors acasă după două luni, Vlad mă aștepta cu brațele încrucișate.

— Și? Te-ai lămurit? Te-ai jucat destul?

— Nu m-am jucat deloc. Am muncit mai mult ca niciodată și am descoperit cine sunt cu adevărat.

Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Nu-mi place ce-ai devenit.

— Nici mie nu-mi place cine eram lângă tine.

Am rupt logodna chiar atunci. Familia mea a fost șocată. Tata n-a vorbit cu mine două luni. Mama plângea pe ascuns.

Dar la salon au început să vină tot mai multe cliente noi. Am început să țin cursuri pentru tinere care voiau să învețe meseria. Am organizat un eveniment caritabil pentru femeile dintr-un centru de plasament – le-am tuns și le-am coafat gratuit înainte de Crăciun. Pentru prima dată, tata a venit la salon și m-a privit altfel.

— N-am crezut că poți face atâtea lucruri frumoase cu meseria asta… Să mă ierți că n-am văzut până acum.

Am plâns în brațele lui ca un copil.

Astăzi sunt mândră de cine sunt. Nu mai las pe nimeni să-mi spună că sunt „doar” ceva. Sunt Irina Popescu și sunt coafeză – și asta e o artă!

Mă întreb: câți dintre noi ne lăsăm definiți de prejudecățile altora? Câți avem curajul să ne urmăm drumul chiar dacă toți ne spun că nu suntem suficient?