Crăciunul în care am fost alungată – și muntele care mi-a salvat sufletul

— Nu mai ai ce căuta aici, Irina! Ai făcut destul rău!
Vocea mamei răsuna tăios în holul luminat de becul galben, iar eu, cu palmele transpirate strângând mânerul valizei, simțeam cum mi se taie respirația. Era Ajunul Crăciunului, iar bradul împodobit sclipea ironic în spatele lor. Tata stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un străin. Fratele meu, Vlad, se uita în podea. Nimeni nu voia să mă apere.
— Dar… e Crăciunul… Sunt fiica voastră! am șoptit, cu vocea frântă.
— Nu mai contează! Ai ales să fii împotriva noastră! a tunat mama, aruncându-mi haina.
Am ieșit în frig, cu lacrimile înghețându-mi pe obraji. Zăpada scârțâia sub pașii mei, iar orașul era pustiu. M-am oprit pe o bancă din parc și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mă simțeam ca o umbră, ca și cum nu aș fi existat niciodată pentru ei.

Totul pornise de la moștenirea bunicului. El lăsase o bucată de pământ undeva în Munții Apuseni, un loc unde copilărisem și unde visam să mă retrag într-o zi. Când am spus că vreau să păstrez locul și să nu-l vindem unui dezvoltator imobiliar, familia a explodat. Pentru ei, banii erau totul. Pentru mine, acel munte era legătura cu rădăcinile mele.

În acea noapte rece, am luat o decizie nebunească: dacă nu mă mai vor, atunci voi fi doar a mea. Am scos toți banii din cont și am cumpărat muntele cu acte în regulă. Am simțit pentru prima dată că fac ceva doar pentru mine.

Lunile care au urmat au fost un coșmar. Mama mi-a trimis mesaje pline de ură: „Ești egoistă! Ne-ai ruinat!” Vlad nu mi-a mai răspuns la telefon. Tata m-a sunat doar ca să-mi spună că sunt o dezamăgire. Am început să merg singură pe munte, să plantez copaci, să curăț izvoarele. Acolo sus, printre brazi și stânci, am început să mă vindec.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o zi, am primit o citație: familia mă dădea în judecată pentru „înstrăinarea bunurilor comune”. Au încercat să demonstreze că nu aveam dreptul să cumpăr muntele fără acordul lor. M-am prăbușit pe podeaua garsonierei mele din Cluj și am plâns ore întregi. Dar apoi mi-am șters lacrimile și am zis: „Nu mă mai las călcată în picioare!”

Mi-am angajat un avocat – domnul Popescu, un bărbat blând cu ochi albaștri și voce calmă. M-a ascultat fără să mă judece.
— Irina, ai acte în regulă. Nu te pot obliga să renunți la ce e al tău.
Am instalat camere de supraveghere pe munte după ce am găsit urme de pași necunoscuți și copaci tăiați ilegal. Într-o zi, i-am surprins pe Vlad și pe tata încercând să fure lemne.
— Ce faceți aici? am strigat din vârful dealului.
Tata s-a întors spre mine cu fața roșie de furie:
— Ești nebună! Ăsta e pământul nostru!
— Nu! E al meu! Și dacă mai încercați ceva, chem poliția!
Au plecat bombănind, dar nu s-au lăsat.

Procesul a durat luni de zile. Mama a venit la tribunal îmbrăcată în negru, ca la o înmormântare.
— Ai distrus familia asta! a urlat ea în sala de judecată.
Am simțit cum toți ochii erau pe mine. Am vrut să fug, dar domnul Popescu mi-a șoptit:
— Ține capul sus! Ești puternică!

Când judecătorul a decis că muntele rămâne al meu, am izbucnit în plâns. Nu de bucurie, ci de eliberare. În sfârșit eram liberă de sub jugul lor.

Au trecut doi ani de atunci. Familia mea nu mi-a mai vorbit niciodată. Uneori îi văd pe stradă și întorc capul. Pe munte am construit o mică cabană din lemn și primesc copii din sat la ateliere de pictură și drumeții. Am găsit sens acolo unde credeam că nu mai există nimic.

Uneori mă întreb: oare merită să pierzi tot pentru a-ți păstra sufletul? S-ar fi putut altfel? Voi ce ați fi făcut dacă familia voastră v-ar fi trădat chiar de Crăciun?