Între două lumi: Lupta mea pentru casă și demnitate

— Nu, mama ta nu va locui cu noi! am spus, cu vocea tremurândă, în timp ce Mihai mă privea de parcă tocmai îi spusesem că nu-l mai iubesc. Era târziu, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe pereți. Mâinile mi se încleștau pe cana de ceai, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Nu avem de ales, Ana, a răspuns el, evitându-mi privirea. Mama nu se mai descurcă singură. E bolnavă, are nevoie de noi.

Așa a început totul. Într-o seară obișnuită de noiembrie, când credeam că viața noastră merge înainte pe un drum sigur. Dar drumul s-a bifurcat brusc, iar eu am simțit că pierd controlul asupra propriei case și asupra propriei vieți.

Elena a venit cu două valize și o privire critică. Din prima zi, a început să-și lase amprenta peste tot: pernele aranjate altfel pe canapea, borcanele mutate în dulapuri, mirosul de supă de pui care nu era al meu. Îmi simțeam spațiul invadat, dar Mihai părea să nu observe nimic.

— Ana, nu fi așa sensibilă! E mama mea, trebuie să o ajutăm, îmi spunea el ori de câte ori încercam să-i spun că nu mă simt bine.

Dar nu era doar despre spațiu. Era despre privirile Elenei atunci când făceam ceva „altfel” decât făcea ea acasă la Focșani. Era despre felul în care îmi corecta rețetele sau îmi critica modul în care îl cresc pe Vlad, băiețelul nostru de șase ani.

— Pe vremea mea, copiii nu vorbeau așa cu părinții! îi spunea lui Vlad, iar el se uita la mine speriat, neînțelegând ce greșise.

În fiecare zi simțeam cum mă micșorez puțin câte puțin. Îmi era teamă să deschid frigiderul și să găsesc iar borcanele mutate. Îmi era teamă să spun ceva greșit la masă. Îmi era teamă să fiu eu însămi în propria casă.

Într-o seară, după ce Vlad adormise, am încercat din nou să vorbesc cu Mihai.

— Te rog, Mihai, nu mai pot. Simt că nu mai am loc aici. Parcă nici nu mai sunt mama lui Vlad sau soția ta. Sunt doar cineva care deranjează.

— Ana, exagerezi! Mama e bătrână, are nevoie de noi. O să te obișnuiești.

— Dar eu? Eu cu cine vorbesc? Cine are grijă de mine?

Mihai a tăcut. S-a ridicat și a ieșit pe balcon, lăsându-mă singură cu gândurile mele.

În zilele următoare, Elena a început să preia tot mai mult controlul. A decis că Vlad trebuie dus la altă grădiniță „mai bună”, că trebuie să gătesc altfel și că ar trebui să renunț la jobul meu part-time ca să am grijă de casă „cum se cuvine”.

Într-o dimineață, când am venit din baie, am găsit-o pe Elena în camera noastră, răscolind prin dulapuri.

— Ce faci aici? am întrebat-o, încercând să-mi stăpânesc furia.

— Caut niște prosoape curate. Nu știu cum poți trăi în atâta dezordine!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am ieșit din cameră și m-am dus la Vlad, care se juca liniștit cu mașinuțele lui.

— Mami, de ce e bunica mereu supărată? m-a întrebat el.

Nu am știut ce să-i răspund.

Seara aceea a fost momentul în care am simțit că nu mai pot continua așa. Am sunat-o pe mama mea și i-am povestit totul printre lacrimi.

— Ana, trebuie să-ți aperi casa și familia. Dacă tu nu ești bine, nici Vlad nu va fi bine. Vorbește cu Mihai din nou. Spune-i clar ce simți.

A doua zi dimineață, am pregătit cafeaua și l-am așteptat pe Mihai la masă.

— Mihai, trebuie să alegem: ori găsim o soluție pentru mama ta, ori eu plec cu Vlad la mama mea. Nu mai pot trăi așa. Nu mai sunt eu însămi. Nu vreau ca Vlad să crească într-o casă plină de tensiune.

Mihai s-a uitat lung la mine. Pentru prima dată părea că mă vede cu adevărat.

— Ana… nu știu ce să fac…

— Nici eu nu știu! Dar știu că nu pot continua așa. Avem nevoie de granițe. Avem nevoie de liniște. Avem nevoie să fim o familie — noi trei — fără ca cineva să ne spună mereu ce e bine și ce e rău.

Au urmat zile grele. Discuții lungi cu Mihai și cu Elena. Lacrimi și reproșuri. Până la urmă, am găsit o soluție: Elena s-a mutat la sora ei din Ploiești, iar noi am rămas singuri pentru prima dată după luni întregi de tensiune.

Nu a fost ușor. Relația mea cu Mihai s-a schimbat; uneori mă întreb dacă vom reuși să ne regăsim cu adevărat sau dacă rănile vor rămâne mereu acolo.

Dar știu că am făcut ce trebuia pentru mine și pentru Vlad. Am învățat că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare pe toată lumea din jur.

Mă uit acum la casa noastră — la pernele puse cum vreau eu și la borcanele mele — și mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Tu ce ai fi făcut în locul meu?