Din cenușa speranței: Povestea Magdei care a fost nevoită să o ia de la capăt

— Magda, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu tine așa! — vocea lui Viorel a spart liniștea serii ca un trăsnet. Stăteam în bucătăria noastră mică, cu mâinile încleștate pe marginea mesei, simțind cum fiecare cuvânt al lui îmi sfâșie inima.

— Viorel, te rog… — am șoptit, dar el deja își strângea hainele într-o sacoșă veche, fără să mă privească. — Nu e vina mea…

— Nu e vina ta? Dar a cui? Toți din sat râd de mine! Mama mă întreabă în fiecare zi când îi aduc un nepot. Toți au copii, numai noi… numai tu… — a lăsat fraza neterminată, dar privirea lui era mai tăioasă decât orice cuvânt.

Așa a început sfârșitul. Într-o seară de aprilie, când cireșii abia înfloriseră, am rămas singură într-o casă care nu mai era a mea. Viorel m-a dat afară după opt ani de căsnicie, pentru că nu puteam să-i dau un copil. Am plecat cu o geantă și cu sufletul făcut bucăți, fără să știu unde mă voi duce sau ce voi face.

M-am întors la mama, în satul natal, la marginea județului Vaslui. Mama m-a primit cu brațele deschise, dar ochii ei erau plini de întrebări și de teamă. Tata murise cu doi ani înainte și casa era tăcută, rece. Vecinele șușoteau pe la porți când treceam: „Uite-o pe Magda, aia care n-a putut să-i facă un copil lui Viorel.”

Primele luni au fost un coșmar. Nu ieșeam din casă decât noaptea, când știam că nu mă vede nimeni. Mă simțeam ca o umbră, ca o rușine vie. Mama încerca să mă încurajeze:

— Lasă, mamă, poate așa a vrut Dumnezeu. Poate ai să-ți găsești alt rost.

Dar eu nu vedeam niciun rost. Mă uitam la mâinile mele goale și mă întrebam dacă voi fi vreodată întreagă din nou.

Într-o zi, m-a vizitat Lenuța, prietena mea din copilărie. A intrat hotărâtă în curte și m-a găsit plângând pe prispă.

— Magda, cât ai de gând să te ascunzi? Crezi că ești singura femeie care nu poate avea copii? Crezi că viața ta s-a terminat?

— Nu știu… — am răspuns printre sughițuri. — Toți mă judecă. Toți cred că nu sunt femeie adevărată.

— Să-i lase dracu’! — a izbucnit ea. — Tu ești Magda pe care o știu eu? Cea care râdea mereu și nu se temea de nimic?

Vorbele ei au început să sape încet în mine. În fiecare zi ieșeam puțin câte puțin din casă. Mergeam la magazinul din sat, la biserică duminica. Oamenii mă priveau ciudat, dar încet-încet am început să nu le mai dau importanță.

Am început să lucrez la grădinița din sat ca îngrijitoare. La început mi-a fost greu să văd copiii altora alergând și râzând, dar apoi am descoperit că pot dărui dragoste chiar dacă nu sunt mama lor. Copiii mă strigau „tanti Magda” și mă îmbrățișau fără să le pese de trecutul meu.

Într-o zi, directoarea grădiniței, doamna Stanciu, m-a chemat la ea în birou.

— Magda, am văzut cât suflet pui în tot ce faci aici. Ai vrea să faci un curs de educator? Te sprijinim noi cu tot ce trebuie.

Am simțit cum mi se încălzește inima pentru prima dată după mult timp. Am acceptat fără să stau pe gânduri. Am mers la cursuri la oraș, am învățat alături de fete mai tinere decât mine și am simțit că viața mea capătă din nou sens.

Între timp, Viorel s-a recăsătorit cu o fată din satul vecin. Am aflat că nici ea nu rămâne însărcinată și lumea a început să bârfească iar. M-am întâlnit cu el într-o zi la piață. S-a uitat la mine lung și a spus doar atât:

— Poate că n-am fost drept cu tine…

Nu i-am răspuns nimic. Nu mai aveam nevoie de scuzele lui.

Mama s-a îmbolnăvit grav în toamna aceea și am avut grijă de ea până la sfârșit. În ultimele ei zile mi-a spus:

— Să nu uiți niciodată cine ești tu cu adevărat, Magda. Nu ești mai puțin femeie pentru că n-ai copii. Ești mai mult decât atât.

După ce am rămas singură în casa copilăriei mele, am continuat să lucrez la grădiniță și să ajut copiii din sat. Am început să citesc povești seara la bibliotecă și să organizez ateliere pentru mamele singure sau pentru copiii care aveau nevoie de sprijin.

Au trecut anii și oamenii au început să mă privească altfel. Nu mai eram „Magda cea fără copii”, ci „Magda care ajută”, „Magda care ascultă”. Am învățat că familia nu înseamnă doar sânge sau copii născuți din trupul tău, ci dragostea pe care o dăruiești celor din jur.

Uneori mă gândesc la Viorel și la viața pe care am pierdut-o. Dar apoi mă uit la copiii care aleargă spre mine dimineața și știu că am găsit un alt fel de fericire.

M-am ridicat din propria mea cenușă și am devenit altcineva — poate chiar cine trebuia să fiu de la început.

Oare câte femei ca mine trăiesc încă în umbra rușinii și a prejudecăților? Oare câți oameni uită că valoarea noastră nu stă într-un copil sau într-un statut social? Voi ce credeți?