Întoarcerea la casa bunicii: între dreptate și iertare

— Nu pot să cred că facem asta, Vlad, am șoptit, în timp ce aburii respirației mi se amestecau cu ceața dimineții. Mâinile îmi tremurau pe volan, deși nu conduceam eu. Vlad mă privea cu îngrijorare, dar nu spunea nimic. Drumul spre satul bunicii era același ca-n copilărie: plin de gropi, cu copaci goi de-o parte și de alta, și cu liniștea aceea apăsătoare care-ți apasă pieptul.

Nu mai fusesem acolo de aproape zece ani. După ce bunica Ileana s-a stins, casa a rămas pustie, iar eu am fugit de tot ce însemna trecut. Tata murise devreme, mama s-a recăsătorit și s-a mutat la oraș, iar eu… eu am rămas cu un gol pe care nu l-am putut umple niciodată. Casa aceea era singurul lucru care mă lega de copilărie, dar și de toate durerile ei.

Când am ajuns în fața porții verzi, inima mi-a sărit din piept. Poarta era vopsită proaspăt, iar în curte se vedeau urme de pași în zăpadă. Nu era nimic din dezordinea pe care o lăsasem. M-am uitat la Vlad, care mi-a strâns mâna.

— Ești sigură că vrei să intrăm?

— Trebuie, i-am răspuns. Trebuie să știu ce s-a ales de tot ce-am lăsat aici.

Am bătut la ușă cu inima cât un purice. A deschis o femeie tânără, cu părul prins într-un coc dezordonat și ochii obosiți. În spatele ei se auzeau râsete de copii.

— Bună ziua… pot să vă ajut cu ceva?

Am simțit cum mi se pune un nod în gât.

— Bună ziua… eu sunt Ana. Casa asta a fost a bunicii mele. Am venit să… să văd dacă e totul în regulă.

Femeia m-a privit lung, apoi a făcut un pas înapoi și m-a poftit înăuntru.

— Eu sunt Irina. Noi locuim aici de aproape cinci ani. Am cumpărat casa de la domnul Dobre, notarul din sat. Îmi pare rău dacă v-am speriat.

M-am uitat în jur: pereții erau vopsiți altfel, mobila schimbată, dar pe pervazul ferestrei stătea încă ghiveciul cu mușcate al bunicii. În sufragerie, doi copii se jucau cu un trenuleț vechi — trenulețul meu! Am simțit cum mă sufoc.

— Scuzați-mă… trenulețul acela era al meu când eram mică.

Irina a zâmbit stânjenită.

— L-am găsit într-o cutie în pod. Copiii îl adoră. Dacă vreți să-l luați…

— Nu… nu e nevoie. Lăsați-l la ei.

Vlad m-a tras ușor de mânecă.

— Ana, hai să vorbim afară.

Am ieșit pe prispă și am tras aer adânc în piept. Mirosea a lemne arse și a iarnă grea.

— Ce vrei să faci? m-a întrebat Vlad.

— Nu știu… Casa asta trebuia să fie a mea. Dar nu pot să-i dau afară pe oamenii ăștia. Au copii mici… și-au făcut un cămin aici.

M-am întors în casă și am întrebat-o direct pe Irina:

— Cum ați ajuns să cumpărați casa?

Irina a oftat.

— Am avut noroc că domnul Dobre ne-a spus că e de vânzare. Am strâns bani ani de zile ca să avem și noi o casă adevărată. N-am știut că mai are cineva drepturi asupra ei…

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Tata nu mi-a spus niciodată că a vândut casa. Poate nici n-a făcut-o legal… Poate notarul a profitat de faptul că eram plecată la București și nu mai țineam legătura cu nimeni din sat.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin curte, printre pomii pe care îi plantase bunica, și am plâns ca un copil. Vlad m-a găsit dimineața pe banca din fața casei.

— Ana, trebuie să decizi: vrei să lupți pentru casă sau vrei să-i lași pe oamenii ăștia să-și trăiască viața?

Am intrat din nou în casă și am privit-o pe Irina cum pregătea micul dejun copiilor ei. Am văzut în ochii ei aceeași oboseală și speranță pe care o avea bunica atunci când mă creștea singură.

— Irina… dacă vreodată veți avea nevoie de ceva pentru casă sau pentru copii, să mă sunați. Eu nu mai pot locui aici, dar vreau să știu că locul ăsta e plin de viață.

Irina m-a îmbrățișat fără cuvinte. Am simțit că o parte din mine rămâne acolo, dar nu ca o povară, ci ca o binecuvântare.

Pe drumul spre București, Vlad m-a întrebat dacă regret decizia luată.

— Nu regret nimic. Am pierdut o casă, dar am câștigat liniște sufletească. Poate familia nu e doar sânge și moșteniri… Poate e vorba despre a lăsa ceva bun în urmă.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ne agățăm de trecut doar pentru că ne e teamă să-l lăsăm să plece? Și dacă iertarea e singura cale spre adevărata libertate?