Umbrele din Vila Costache: Povestea unei cameriste și a unei răzbunări tăcute

— Nu te mai uita la mine așa, Irina! Ți-am spus să cureți podeaua aia până strălucește! Dacă nu-ți convine, ușa e acolo!

Vocea ascuțită a doamnei Costache mi-a tăiat respirația. Aveam palma încă roșie de la lovitura pe care mi-o dăduse cu doar câteva minute înainte. Era prima mea zi ca cameristă în vila Costache, iar toți ceilalți angajați mă priveau cu milă și teamă. Nimeni nu rezistase mai mult de o săptămână cu noua soție a milionarului, dar eu nu aveam de gând să plec. Aveam un motiv pe care nimeni nu-l bănuia.

M-am ridicat încet, cu ochii în pământ, și am început să frec podeaua din marmură, simțind privirea ei rece pe ceafă. În minte îmi răsuna vocea mamei: „Nu te lăsa călcată în picioare, Irina. Ține capul sus, orice ar fi.” Dar nu era atât de simplu. Aveam nevoie de banii aceia ca să-mi salvez fratele mai mic, Alex, bolnav de inimă. Operația lui costa mai mult decât ar fi putut visa vreodată familia noastră dintr-un sat uitat de lume.

În fiecare seară, după ce toată lumea adormea, mă strecoram pe holurile reci ale vilei, încercând să nu fac zgomot. Într-o noapte, am auzit-o pe doamna Costache vorbind la telefon, vocea ei tremurând:

— Dacă află bătrânul ce-am făcut, sunt terminată! Trebuie să scap de hârtia aia…

Am încremenit. Ce hârtie? Ce secret ascundea femeia care mă trata ca pe un gunoi? Am început să fiu atentă la fiecare gest al ei, la fiecare privire aruncată peste umăr.

Într-o dimineață, când domnul Costache era plecat la București cu afaceri, am găsit-o pe doamna în biroul lui, cotrobăind printre acte. Când m-a văzut în ușă, a sărit ca arsă.

— Ce cauți aici? Ieși afară!

Am ieșit, dar am rămas cu urechea lipită de ușă. Am auzit foșnetul hârtiei și un oftat disperat. În acea seară, am găsit curajul să mă întorc. Am descuiat ușa biroului cu cheia pe care o ascunsesem de la vechea cameristă și am început să caut. Printre contracte și facturi, am găsit o scrisoare veche, cu semnătura domnului Costache și o altă semnătură… a fratelui lui, dispărut fără urmă cu ani în urmă.

Scrisoarea dezvăluia că averea familiei aparținea de drept nepotului dispărut – iar doamna Costache știa asta. Încerca să ascundă adevărul pentru a rămâne stăpână pe avere.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Costache în bucătărie, urlând la bucătăreasă că supa e prea sărată. Am intrat hotărâtă:

— Știu ce ascundeți. Știu totul despre scrisoare.

A încremenit. Pentru prima dată am văzut frică în ochii ei.

— Dacă spui ceva…

— Nu vreau nimic de la dumneavoastră. Vreau doar ca fratele meu să fie operat. Atât.

A tăcut o clipă, apoi a izbucnit:

— Ești la fel ca toate celelalte! Șantaj!

— Nu e șantaj. E disperare.

În zilele următoare, atmosfera din vilă a devenit sufocantă. Doamna Costache mă urmărea peste tot, iar ceilalți angajați mă priveau cu suspiciune. Dar eu nu mai eram speriată. Aveam ceva ce ea nu avea: adevărul.

Într-o seară, domnul Costache s-a întors acasă mai devreme decât era așteptat. L-am găsit singur în birou și i-am întins scrisoarea.

— Domnule Costache… cred că trebuie să citiți asta.

A citit-o de două ori, apoi s-a prăbușit pe scaun.

— De unde ai găsit-o?

— Doamna… încerca să o ascundă.

Nu știu ce s-a întâmplat după aceea între ei. În dimineața următoare, doamna Costache a plecat din vilă fără să spună un cuvânt. Domnul Costache m-a chemat în birou și mi-a spus:

— Irina, nu știu cum să-ți mulțumesc. Spune-mi ce pot face pentru tine.

I-am spus despre Alex. Două zile mai târziu, fratele meu era pe masa de operație la cel mai bun spital din București.

Am rămas încă o vreme la vilă. Domnul Costache a început să-și caute nepotul pierdut și a schimbat regulile casei – nu mai era loc pentru abuz sau umilință.

Uneori mă întreb dacă răzbunarea mea a fost corectă sau dacă am devenit la rândul meu parte dintr-un joc murdar. Dar când îl văd pe Alex zâmbind din nou, știu că am făcut ce trebuia.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să rămână când toți fug? Și cât de mult suntem dispuși să riscăm pentru cei pe care îi iubim?