„Mergeți înainte, eu vă ajung din urmă” – Povestea unei mame între trădare și renaștere

— Du-te înainte cu Vlad, eu vin după voi, mi-a spus Mihai în acea dimineață de aprilie, cu vocea lui calmă, aproape absentă. M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe chip vreo urmă de regret sau ezitare. Nimic. Doar privirea aceea pierdută, care mă făcea să simt că nu mai sunt acolo, că nu mai suntem o familie.

— Nu înțeleg, Mihai. E ziua serbării lui Vlad. Ai promis că vii cu noi la școală.

A oftat, s-a uitat la ceas și a zis, aproape șoptit:

— Mama m-a rugat să merg azi la țară, să o ajut cu grădina. Știi că nu poate singură. O să ajung și eu la serbare, dacă termin repede.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era a nu știu câta oară când promisiunile față de fiul nostru erau călcate în picioare pentru „terenul de la țară” și pentru mama lui, doamna Viorica, care nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească că „familia adevărată e cea care te-a crescut”.

— Mihai, Vlad te așteaptă. Nu-i mai face asta…

Dar el deja își trăgea geaca pe umeri și ieșea pe ușă, lăsând în urmă mirosul de cafea rece și o liniște apăsătoare. Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui mari și umezi:

— Vine tata?

Nu am avut putere să-i răspund decât cu o îmbrățișare strânsă. În acea dimineață am simțit pentru prima dată că sunt cu adevărat singură.

La serbare, ceilalți copii își aveau părinții lângă ei. Vlad s-a uitat mereu spre ușă. Eu încercam să zâmbesc, dar în sufletul meu era furtună. După spectacol, am mers acasă tăcuți. Seara, Mihai a venit târziu, obosit și plin de noroi. Nici nu s-a uitat la noi.

— A fost greu azi la grădină…

— Vlad a întrebat de tine toată ziua.

A ridicat din umeri:

— O să-l duc mâine la film.

Dar a doua zi a plecat iar la țară. Și a treia zi la fel. Apoi au început certurile. Eu îi reproșam absența, el îmi spunea că nu înțeleg ce înseamnă „familia”. Mama lui mă suna zilnic:

— Tu l-ai schimbat pe Mihai! De când e cu tine, nu mai e băiatul meu! Ai grijă cum vorbești cu el!

Simțeam cum mă sufoc între două lumi: una în care eram soția și mama care încerca să țină totul pe linia de plutire și alta în care eram mereu vinovată pentru orice nemulțumire a lor.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Mihai a spus:

— Poate ar fi mai bine să stăm separați o perioadă.

Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare.

— Și Vlad? Ce-i spunem copilului?

— O să înțeleagă… E băiat mare.

Dar Vlad nu a înțeles. A început să plângă noaptea, să mă întrebe dacă tata îl mai iubește. Îl mințeam că e ocupat cu munca, dar știam că adevărul îl doare mai tare decât orice minciună.

Zilele au devenit tot mai grele. La serviciu abia mă puteam concentra. Colega mea, Ioana, m-a tras deoparte într-o pauză:

— Te văd schimbată… Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns. Mi-am spus povestea printre sughițuri, iar ea m-a strâns în brațe:

— Nu e vina ta. Nu lăsa pe nimeni să te facă să crezi asta.

Dar vina mă rodea pe dinăuntru. Mama mea mă certa:

— Ți-am zis eu că Mihai e prea legat de maică-sa! Dar tu ai vrut cu el… Acum vezi!

Vecinii șușoteau pe la colțuri:

— Săraca Ramona… A rămas singură cu copilul…

M-am simțit mică, invizibilă, rușinată. Dar într-o dimineață, când Vlad s-a trezit plângând iar după tatăl lui, am simțit că trebuie să fac ceva. Am luat telefonul și l-am sunat pe Mihai:

— Trebuie să vorbim serios despre Vlad. Nu poți dispărea pur și simplu din viața lui.

A venit seara aceea acasă. Am stat față în față ca doi străini.

— Mihai, eu nu pot continua așa. Dacă vrei să fii cu mama ta și cu grădina voastră, du-te! Dar nu-l abandona pe Vlad!

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Nu știu ce vreau…

Atunci am știut că trebuie să-mi găsesc singură drumul. Am început să merg la consiliere psihologică. Am vorbit deschis cu Vlad despre ce se întâmplă. Am acceptat ajutorul Ioanei și al mamei mele, chiar dacă uneori reproșurile lor mă dureau.

Au trecut luni grele. Mihai venea rar să-l vadă pe Vlad. Eu am început să mă redescopăr: am ieșit cu prietenele, am citit cărți despre cum să fii părinte singur, am mers cu Vlad în parc și la teatru.

Într-o zi, când Vlad mi-a spus:

— Mami, tu ești cea mai puternică! — am simțit că tot chinul meu nu a fost în zadar.

Acum suntem doar noi doi acasă. Uneori încă doare când îl văd pe Vlad privind spre ușă sperând că tata va veni. Dar am învățat că pot fi întreagă chiar dacă familia noastră s-a rupt.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi găsim curajul să ne ridicăm din cenușa trădării? Poate că nu există răspunsuri simple… Dar știu sigur: nu sunt singură.