„Cumpără-ți singur și gătește-ți, nu te mai întrețin!”: Strigătul meu pentru respect într-o căsnicie care a uitat ce înseamnă parteneriatul

— Cumpără-ți singur și gătește-ți, nu te mai întrețin! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Militari. Mirosea a ciorbă de legume, dar în aer plutea ceva mult mai greu: oboseala anilor în care am dus totul pe umeri, fără să primesc nimic înapoi.

Mihai s-a oprit din mestecat telefonul. M-a privit ca și cum nu mă recunoștea. — Ce-ai pățit, Ioana? Ce-i cu tine?

Nu era prima dată când îmi venea să țip. Dar era prima dată când o făceam cu adevărat. În ultimii zece ani, am fost soția perfectă: găteam, spălam, făceam cumpărături, mă ocupam de copii, de facturi, de părinții lui bolnavi. El venea acasă târziu, obosit, și se așeza la masă fără să spună un cuvânt. Uneori nici nu mă întreba cum mi-a fost ziua. Alteori, dacă uitam să cumpăr pâine sau dacă ciorba nu era destul de caldă, ridica din sprâncene și ofteza. Atât.

În seara aceea, însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că îl văzusem pe Vlad, băiatul nostru cel mare, cum îi dăduse mamei mele un pahar cu apă fără să spună „mulțumesc”. Poate pentru că simțeam că mă sufoc în propria casă. Sau poate pentru că, după atâția ani de sacrificii, nu mai știam cine sunt.

— Ioana, hai să nu facem scandal acum. Sunt obosit. Mâine am o ședință importantă la serviciu.

— Mereu ești obosit! Mereu ai ceva mai important decât noi! am izbucnit eu. Știi ce? De mâine, te descurci singur! Nu mai fac piața pentru tine, nu-ți mai calc cămășile, nu-ți mai gătesc! Să văd dacă poți!

A tăcut. S-a ridicat de la masă și a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji și cu mâinile strânse pe marginea chiuvetei. M-am uitat la reflexia mea în geam: o femeie de 38 de ani, cu părul prins la spate și cearcăne adânci. Unde dispăruse fata veselă care visa să călătorească prin lume? Unde era iubirea aceea mare care ne făcuse să ne căsătorim?

A doua zi dimineață, Mihai s-a trezit devreme. L-am auzit cum cotrobăia prin dulapuri după cafea și cum bombănea că nu găsește nimic. Am stat în pat și am ascultat. Apoi l-am auzit cum îi spunea lui Vlad:

— Mamă-ta e supărată pe mine. Nu știu ce are.

Vlad a ridicat din umeri și s-a dus la școală fără să mă salute. Am simțit un gol în stomac. Oare greșisem? Oare îi traumatizam pe copii cu criza mea de nervi?

Seara, Mihai a venit acasă cu o pungă de mâncare de la fast-food. A pus-o pe masă și a mâncat singur, fără să mă invite. Eu am stat în sufragerie cu Maria, fetița noastră de șapte ani, și am încercat să-i citesc o poveste. Dar vocea îmi tremura.

Au trecut zilele așa: el cu ale lui, eu cu ale mele. Casa era tăcută ca niciodată. Copiii simțeau tensiunea și încercau să stea cât mai mult la bunici sau la prieteni. Într-o seară, Maria m-a întrebat:

— Mami, tu și tati vă certați? O să divorțați?

M-am uitat la ea și mi-au dat lacrimile din nou.

— Nu știu, puiule… Nu știu ce o să fie.

Într-o noapte, Mihai a venit la mine în dormitor. S-a așezat pe marginea patului și a oftat adânc.

— Ioana… De ce ai făcut asta? De ce acum?

— Pentru că nu mai pot! Pentru că simt că nu mai contez! Pentru că mă simt invizibilă în casa asta!

— Dar eu muncesc… aduc bani acasă…

— Și eu muncesc! Și eu aduc bani! Dar tu nu vezi nimic din ce fac! Nu mă întrebi niciodată dacă sunt bine! Nu mă ajuți niciodată!

A tăcut din nou. Și-a trecut mâna prin păr și a privit în gol.

— Nici eu nu sunt fericit, Ioana… Dar nu știu cum să schimb ceva…

Am stat amândoi în liniște câteva minute. Apoi am început să vorbim: despre începuturile noastre, despre visele pe care le-am uitat, despre cât de greu ne e fiecăruia. Am plâns amândoi. Am recunoscut că ne-am pierdut pe drum.

A doua zi am decis să mergem la consiliere de cuplu. Nu a fost ușor — părinții mei au zis că „nu se spală rufele în public”, iar mama lui Mihai a spus că „femeia trebuie să țină casa”. Dar eu nu mai puteam trăi așa.

La terapie am descoperit cât de mult ne-am rănit reciproc fără să vrem. Cât de mult ne-am ascuns frustrările sub preșul rutinei zilnice. Cât de mult ne-am sacrificat fiecare — eu pentru familie, el pentru serviciu — fără să ne mai privim unul pe celălalt.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim deschis despre nevoile noastre reale. Au fost zile când am vrut să renunțăm. Dar încet-încet am început să ne redescoperim: am ieșit împreună la o cafea, am gătit împreună o cină simplă, am râs din nou ca odinioară.

Nu știu dacă vom rămâne împreună toată viața sau dacă vom avea puterea să iertăm totul. Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu invizibilă în propria mea viață.

Mă întreb: câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi confundăm iubirea cu sacrificiul care ne macină încet? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?