Nu te voi uita niciodată – Viața unei învățătoare singuratice într-un sat românesc

— Nu te mai obosi, Maria, oricum nu vei fi niciodată destul de bună pentru băiatul meu!
Cuvintele soacrei mele, Ileana, încă răsunau în mintea mea, deși trecuseră ani buni de când le auzisem pentru prima dată. Era o seară rece de aprilie, iar eu stăteam la masa din bucătăria mică, cu mâinile strânse pe cana de ceai. Afară, satul adormise sub o ploaie măruntă, iar liniștea era apăsătoare. În casă, doar ticăitul ceasului și suspinul meu timid mai tulburau aerul greu.

M-am măritat cu Radu la douăzeci și trei de ani. Eram tânără, plină de speranțe și visuri. Învățam copiii din sat să scrie și să citească, iar Radu era tâmplar – un om blând, dar slab în fața mamei sale. Ileana nu m-a vrut niciodată. „O fată de la oraș nu are ce căuta aici”, spunea mereu, cu privirea aceea rece care mă făcea să mă simt mică și străină în propria casă. Dar l-am iubit pe Radu și am crezut că dragostea noastră va învinge orice.

Primii ani au fost grei. Încercam să mă fac plăcută, să gătesc după rețetele Ilenei, să-i ajut la câmp, să nu mă plâng niciodată. Dar orice aș fi făcut, nu era destul. Radu încerca să mă apere uneori, dar de cele mai multe ori tăcea. Tăcerea lui era ca o trădare mută. Când s-a născut Vlad, băiatul nostru, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar Ileana a devenit și mai posesivă, iar eu tot mai invizibilă.

— Nu-l ține așa! O să-i faci rău!
— Lasă-l pe Vlad la mine, tu nu știi cum să ai grijă de un copil!

Fiecare zi era o luptă surdă. Munca la școală era singura mea alinare. Copiii mă iubeau, părinții mă respectau. Dar acasă eram mereu „fata de la oraș”, niciodată „nora Ilenei”.

Anii au trecut. Vlad a crescut și a plecat la facultate la București. Îl vedeam rar, iar când venea acasă, stătea mai mult cu bunica lui decât cu mine. Încercam să-l înțeleg – poate că Ileana îi oferise mai mult timp, poate că eu eram prea obosită sau prea tristă ca să-i fiu aproape. Dar fiecare plecare a lui era ca o rană nouă.

Apoi l-am pierdut pe Radu. Un accident stupid la pădure – o creangă căzută din senin. Am rămas singură cu Ileana într-o casă prea mare și prea rece. Atunci am simțit cu adevărat ce înseamnă singurătatea. Ileana a devenit și mai aspră după moartea lui Radu. M-a acuzat că nu l-am iubit destul, că nu l-am ținut acasă atunci când trebuia.

— Dacă ai fi fost o soție adevărată, Radu ar fi trăit și azi!

Nu i-am răspuns niciodată. Ce rost avea? M-am refugiat în școală și în grija pentru copiii altora. Seara mă întorceam într-o casă goală, unde doar amintirile îmi țineau companie.

Într-o primăvară târzie, Ileana s-a îmbolnăvit grav. Am îngrijit-o cum am putut – nu din datorie, ci dintr-un rest de omenie care nu voia să moară în mine. În ultimele zile mi-a spus doar atât:

— Poate că n-ai fost cea mai bună noră… dar ai fost singura care a rămas lângă mine până la capăt.

A murit într-o dimineață ploioasă, fără alte cuvinte de împăcare sau recunoștință. Am rămas singură-singură pentru prima dată în viață.

Vlad nu a venit la înmormântare. Mi-a trimis un mesaj sec: „Nu pot ajunge, am mult de lucru.” Atunci am simțit că tot ce am construit s-a risipit ca praful pe drumurile satului.

Au trecut luni de atunci. Satul e tot mai pustiu – tinerii pleacă la oraș sau în străinătate, casele se golesc una câte una. La școală sunt tot mai puțini copii. Uneori mă întreb dacă mai are rost să rămân aici.

Într-o seară ca aceasta, când ploaia bate în geamuri și liniștea apasă ca o povară pe umeri, mă gândesc la toate femeile ca mine: femei care au dat totul pentru familie și au primit în schimb doar tăcere sau reproșuri.

Oare e vina noastră că am rămas singure? Sau lumea s-a schimbat atât de mult încât nu mai știm cum să ne regăsim locul?

Poate că mâine voi avea curajul să-l sun pe Vlad și să-i spun cât mi-e dor de el. Sau poate voi rămâne aici, cu amintirile mele și cu întrebarea care mă macină seară de seară:

Se poate începe din nou atunci când toți cei dragi te-au părăsit? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?