Casa visurilor altora: Povestea mea despre trădare, curaj și regăsire

— Cum ai putut să faci asta fără să-mi spui? vocea mea tremura, dar nu de furie, ci de neputință. În jurul nostru, paharele ciocneau, râsetele răsunau, iar lumina caldă a becurilor din sufrageria mamei lui Doru părea să mă orbească. Doru, soțul meu, evita privirea mea, jucându-se nervos cu verigheta.

— Nu am vrut să stric surpriza… e mama, Irina! A făcut atâtea pentru noi.

Surpriza? Pentru cine era surpriza asta? Pentru mine, care visam la apartamentul nostru mic, dar al nostru? Sau pentru el, care nu știa să spună „nu” niciodată mamei lui?

În acea seară de martie, când toți ar fi trebuit să sărbătorim aniversarea soacrei mele, am aflat că Doru cheltuise toată economiile noastre pe un inel de aur masiv și o excursie la Băile Felix pentru părinții lui. Fără să mă întrebe. Fără să-i pese că eu și fiica noastră, Mara, încă dormeam în aceeași cameră cu mobila veche de la bunici.

— Irina, hai să nu facem scandal acum… a șoptit el printre dinți, încercând să zâmbească spre invitați.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Doru punea familia lui înaintea noastră, dar niciodată nu fusese atât de grav. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece mi-a tăiat obrajii umezi de lacrimi. Am privit luminile orașului și m-am întrebat: când am început să trăiesc viața altora?

A doua zi dimineață, Mara s-a trezit devreme. M-a găsit plângând în bucătărie.

— Mami, de ce ești tristă?

Am strâns-o în brațe și i-am promis că totul va fi bine. Dar nu știam cum. Doru a venit târziu acasă, mirosind a bere și a fum de țigară. S-a așezat lângă mine pe canapea.

— Irina, nu vreau ceartă. Mama are nevoie de noi. Știi că tata e bolnav…

— Și noi? Noi nu avem nevoie de nimic? Mara nu merită o cameră doar a ei? Eu nu merit să fiu întrebată înainte să iei decizii?

A tăcut. Pentru el, familia era totul — dar familia lui, nu familia noastră.

Zilele au trecut greu. Soacra mea mă privea cu ochi reci la fiecare vizită. „Ești egoistă”, mi-a spus într-o zi. „Doru e băiat bun. Tu ar trebui să fii recunoscătoare.”

Recunoscătoare? Pentru ce? Pentru că eram invizibilă în propria mea viață?

Am început să mă gândesc serios la divorț. Prietena mea cea mai bună, Simona, m-a susținut din prima clipă.

— Irina, nu poți trăi mereu după regulile lor. Ai dreptul la fericire.

Dar nu era atât de simplu. Părinții mei erau oameni simpli din Bacău. Tata mi-a spus:

— Fata tatii, răbdarea e cheia căsniciei. Nu te grăbi să rupi totul pentru o ceartă.

Dar nu era doar o ceartă. Era o viață întreagă trăită pe jumătate.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am deschis laptopul și am început să caut chirii. Am găsit un apartament micuț în cartierul Tineretului. Nu era mult — două camere cu mobilă veche — dar era un început.

Când i-am spus lui Doru că vreau să plec, a râs amar.

— Și unde te duci? Crezi că e ușor singură cu un copil?

— Mai ușor decât să trăiesc cu cineva care mă minte și mă ignoră.

A doua zi mi-am făcut bagajele. Mara m-a ajutat să-și strângă jucăriile preferate. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Primele luni au fost grele. Salariul meu de educatoare abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. Mara plângea uneori după tatăl ei, iar eu plângeam noaptea după viața pe care o pierdusem — sau poate după cea pe care n-o avusesem niciodată.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Am redecorat apartamentul cu flori și fotografii cu mine și Mara la mare. Am început să ies cu Simona la cafea și chiar am acceptat invitația unui coleg la teatru.

Doru venea uneori să o vadă pe Mara. Încerca să mă convingă să mă întorc.

— Gândește-te la copil… La familie…

Dar eu știam acum: familia nu înseamnă sacrificiu fără sfârșit sau vise îngropate sub dorințele altora.

Într-o duminică dimineață, Mara s-a uitat la mine și mi-a spus:

— Mami, aici e casa noastră?

Am zâmbit printre lacrimi.

— Da, iubita mea. Aici e casa noastră.

M-am gândit atunci cât de greu e pentru o femeie din România să aleagă între loialitatea față de familie și dreptul la propria fericire. Câte dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu fim judecate?

Poate că nu am tot ce mi-am dorit vreodată — dar am liniște și curajul de a-mi construi propriul drum.

Oare câte femei mai trebuie să-și sacrifice visele ca să fie acceptate? Sau poate e timpul ca fiecare dintre noi să-și găsească libertatea?