Fetița care s-a născut printre aburi de ciorbă: Povestea unei mame care a uitat să trăiască pentru ea însăși

— Irina, ce faci? De ce te ții de burtă așa? Am intrat în bucătărie cu pași grăbiți, simțind deja mirosul de ardei copți și supă fierbinte. Irina era palidă, sprijinită de masă, cu o mână pe burtica rotundă și cealaltă încercând să amestece în oala de pe foc. M-am apropiat de ea, inima bătându-mi nebunește. — Mamă, cred că… cred că începe… Nu pot să las ciorba să dea în foc…

În sufragerie, Cătălin stătea tolănit pe canapea, cu ochii lipiți de televizor. Se auzea comentatorul urlând: „Gol! Gol pentru România!” Am simțit cum mă cuprinde furia. — Cătălin! Nu vezi că Irina are contracții? — Lasă, mamă-soacră, că mai are timp. Să termine cina, că mor de foame!

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. M-am repezit la aragaz, am stins focul și am tras-o pe Irina spre hol. — Hai, mergem la spital! Acum!

În mașină, Irina gemea încet, încercând să nu mă sperie. — Mamă, îmi pare rău… trebuia să fi terminat cina mai devreme… — Nu-ți cere scuze! Nu tu trebuie să-ți ceri scuze!

Am condus cu mâinile tremurânde, gândindu-mă la toate serile în care am pus masa înainte să mă așez eu însămi jos, la toate dățile când am lăsat grijile mele la urmă pentru ca ceilalți să fie bine. Mi-am dat seama că i-am transmis Irinei același obicei: să pună pe toți înaintea ei.

La spital, asistentele au preluat-o rapid. Eu am rămas pe hol, cu palmele transpirate și ochii în lacrimi. O asistentă tânără m-a privit cu milă: — E prima dată când naște? — Da… și gătea cina când au început durerile… — Of, doamnă… așa suntem noi, femeile. Ne naștem și murim între cratițe.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte ca un ecou amar. Am început să mă gândesc la mama mea, la bunica mea, la toate femeile din familia noastră care au pus mereu pe altcineva pe primul loc. Mi-am adus aminte cum mama făcea cozonaci cu mâinile crăpate de muncă și nu se plângea niciodată. Cum bunica își ascundea durerile sub zâmbete obosite.

După ore lungi de așteptare, medicul a ieșit zâmbind: — Felicitări! Aveți o nepoțică sănătoasă! Am izbucnit în plâns și am simțit o bucurie amestecată cu vinovăție. Oare am făcut destul pentru Irina? Oare am pregătit-o pentru viață sau doar pentru sacrificiu?

Cătălin a venit la spital abia dimineața, cu ochii umflați de somn și mirosind a bere. — E bine Irina? S-a născut fata? — Da, s-a născut… fără tine.

Nu a spus nimic. S-a uitat în jos și a ieșit pe hol să fumeze. În salon, Irina își ținea fetița la piept și plângea încet. M-am așezat lângă ea și i-am mângâiat părul: — Iartă-mă că te-am învățat să fii puternică mereu. Poate trebuia să te învăț să ceri ajutorul când ai nevoie…

— Mamă, nu e vina ta… Așa suntem noi toate… Dar nu vreau ca fetița mea să crească la fel. Vreau să știe că are voie să fie obosită, că are voie să spună „nu pot”.

Am stat mult timp lângă ele, privind-o pe micuța Maria cum dormea liniștită. În acea liniște am simțit cum se naște nu doar un copil, ci și o promisiune: că lanțul sacrificiului se poate rupe aici.

Când ne-am întors acasă, totul părea la fel ca înainte: vasele nespălate, televizorul urlând meciuri fără sfârșit, Cătălin absent printre sticle goale. Dar ceva se schimbase în mine și în Irina. Într-o seară, când Cătălin a cerut cina și Irina abia ținea ochii deschiși de oboseală, i-am spus răspicat: — Azi gătești tu! Noi două avem nevoie de odihnă.

A tăcut și s-a dus la bucătărie bombănind. Pentru prima dată în viața mea am simțit că am făcut ceva bun nu doar pentru mine, ci și pentru fiica mea și nepoata mea.

Acum privesc la Maria cum crește și mă întreb: oare va reuși ea să fie liberă? Oare va putea spune „nu” fără să simtă vinovăție? Sau povara sacrificiului se va lipi de sufletul ei ca o umbră?

Ce credeți voi? Se poate rupe lanțul acesta sau suntem condamnate să trăim mereu pentru alții?