Când vecina îți deschide ochii: Adevărul pe care nu voiam să-l știu

— Irina, trebuie să-ți spun ceva, dar nu aici, nu pe scară, mi-a șoptit doamna Stanciu, privindu-mă cu ochii ei mici și ageri, de parcă ar fi văzut totul prin pereți. Cheile îmi tremurau în mână, iar inima îmi bătea atât de tare încât mă temeam că o va auzi și ea. Era o după-amiază mohorâtă de martie, iar blocul mirosea a umezeală și a ciorbă de perișoare. M-am uitat la ea, încercând să-mi dau seama dacă e doar una dintre acele bârfe de cartier sau ceva mai grav.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși simțeam că pământul mi se clatină sub picioare.

— Hai la mine, te rog. Nu vreau să audă nimeni altcineva.

Am intrat în apartamentul ei mic, plin de mileuri și poze vechi cu nepoți. Mi-a turnat un ceai, dar mâna îi tremura la fel ca a mea. S-a așezat pe fotoliu și m-a privit lung.

— Irina, știu că nu e treaba mea, dar te-am văzut de atâtea ori tristă. Și aseară… aseară am văzut ceva ce nu pot să țin doar pentru mine.

Mi-am simțit stomacul strâns. Gândul mi-a fugit la Vlad, soțul meu. În ultima vreme era tot mai distant, mereu obosit, mereu cu telefonul pe silențios. Dar refuzam să cred că ar putea fi ceva mai mult.

— L-am văzut pe Vlad ieșind din apartamentul Anei, vecina de la etajul trei. Era târziu, aproape de miezul nopții. Și nu părea că e acolo doar să repare vreo țeavă…

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Ana… prietena mea din copilărie, cea care venea la noi la cafea și râdea cu mine despre bărbații infideli din telenovele.

— Ești sigură? am șoptit, cu vocea aproape stinsă.

— Irina, nu vreau să-ți fac rău. Dar cred că meriți să știi adevărul.

Am plecat de la doamna Stanciu cu capul plecat și pașii grei. În lift, oglinda mi-a arătat o femeie pe care abia o mai recunoșteam: cearcăne adânci, ochi roșii de nesomn și o tristețe care părea să-mi fi intrat în oase.

Când am intrat în apartament, Vlad era deja acasă. Se uita la televizor, absent.

— Ai ajuns devreme azi, i-am spus încercând să-mi controlez vocea.

— Da, am avut o zi mai scurtă la birou. Ce-ai pățit? Pari palidă.

M-am uitat la el și pentru prima dată am văzut un străin. Am vrut să țip, să-l întreb direct, dar ceva m-a oprit. Poate frica de răspuns. Poate speranța că totul e doar o neînțelegere.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am perpelit în pat lângă Vlad, simțindu-i respirația calmă și liniștită. M-am gândit la Ana, la toate momentele noastre împreună: cum ne jucam cu păpușile pe scara blocului, cum ne promiteam că nu ne vom trăda niciodată.

A doua zi dimineață am coborât la magazinul din colț să iau pâine. Ana era acolo, proaspăt coafată și zâmbitoare.

— Bună, Irina! Ce faci? Hai la o cafea diseară?

Am simțit un nod în gât. Am dat din cap și am plecat fără să spun nimic. Nu puteam să-i privesc ochii fără să mă gândesc la ce mi-a spus doamna Stanciu.

Seara am stat pe balcon și am privit blocul din față. Mamele își chemau copiii la masă, cineva bătea covoarele jos în fața scării. Viața mergea înainte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar pentru mine totul se schimbase.

După câteva zile de tăcere chinuitoare, am decis că trebuie să aflu adevărul cu orice preț. Am așteptat ca Vlad să plece la serviciu și am urcat la Ana. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

— Irina! Ce surpriză! Hai înăuntru!

Am intrat și am simțit imediat parfumul lui Vlad plutind în aer. Am privit-o drept în ochi.

— Ana… trebuie să te întreb ceva. Te rog să fii sinceră cu mine.

A zâmbit forțat și a dat din cap.

— Ai avut vreo relație cu Vlad?

A tăcut câteva secunde care mi s-au părut o eternitate. Apoi a oftat adânc.

— Irina… n-am vrut să se întâmple așa. A fost o greșeală. Nu știu ce a fost în capul nostru…

Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. Am ieșit fără să mai spun nimic. Pe scara blocului am început să plâng în hohote, fără rușine, fără teamă că mă va auzi cineva.

În zilele care au urmat am trăit ca într-un vis urât. Vlad a încercat să vorbească cu mine, dar nu l-am lăsat. Ana mi-a trimis mesaje peste mesaje, cerându-și iertare. Mama m-a sunat zilnic, simțind că ceva nu e în regulă.

— Irina, tu decizi ce faci mai departe. Dar nu lăsa pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare, mi-a spus într-o seară când am izbucnit în plâns la telefon.

Am început să mă gândesc serios dacă mai pot avea încredere în cineva vreodată. Dacă prietena mea cea mai bună și soțul meu au putut să mă trădeze atât de ușor, ce sens mai are să speri? Să iubești? Să te deschizi?

Au trecut luni de atunci. Am ales să divorțez de Vlad și să rup orice legătură cu Ana. Nu a fost ușor – fiecare colțișor al blocului îmi amintește de trădarea lor. Dar încet-încet am început să mă regăsesc pe mine însămi: am ieșit mai des cu colegele de la muncă, am început un curs de pictură și chiar am zâmbit din nou.

Uneori mă întreb dacă aș fi preferat să nu aflu niciodată adevărul spus de doamna Stanciu. Dar apoi îmi dau seama că minciuna doare mai tare decât orice adevăr crud.

Oare chiar putem avea încredere în cei din jur după ce am fost trădați atât de profund? Sau rănile astea rămân pentru totdeauna?