„Din cauza ta abia ne descurcăm” – Povestea unei fiice care a învățat cât de tare pot răni cuvintele unei mame

„Din cauza ta abia ne descurcăm!” — vocea mamei a răsunat în bucătăria mică, cu pereții scorojiți și miros de ciorbă reîncălzită. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima ciupită ca o coardă prea întinsă. Aveam șaptesprezece ani și, în loc să mă gândesc la balul de absolvire sau la primul sărut, mă gândeam la cât costă pâinea și dacă tata va veni acasă treaz în seara aceea.

— Nu e vina mea că nu avem bani, am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut sub zgomotul lingurii care lovea fundul oalei.

Mama s-a întors spre mine cu ochii roșii, obosiți, dar plini de reproș:

— Dacă nu erai tu, poate aveam și noi o viață mai bună! Poate nu trebuia să stau cu taică-tu, poate nu trebuia să renunț la facultate…

Cuvintele ei au căzut peste mine ca o ploaie rece. Nu era prima dată când le auzeam, dar de data asta au durut altfel. Poate pentru că tocmai primisem răspunsul la scrisoarea de admitere la facultate. Fusesem acceptată la Litere, la București, dar nu avusesem curaj să-i spun. Știam că nu avem bani, știam că orice vis al meu e un lux pe care familia noastră nu și-l permite.

Tata a intrat atunci în bucătărie, mirosind a țuică și a tutun. S-a uitat la noi, a dat din mână a lehamite și s-a prăbușit pe scaun.

— Ce iar vă certați? Las-o, Mario, că fata n-are nicio vină că ne-am născut săraci!

Mama a oftat adânc și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu tata, care a început să-mi povestească despre vremurile când era el tânăr și visa să fie mecanic de locomotivă. L-am ascultat absentă, gândindu-mă la biletul de tren spre București pe care nu-l voi cumpăra niciodată.

Seara, după ce toți s-au culcat, am scos scrisoarea de admitere de sub saltea. Am citit-o iar și iar, lacrimile picurând peste hârtia subțire. M-am întrebat dacă mama chiar mă urăște sau doar viața a făcut-o să fie așa. Dacă ar fi știut cât mă doare fiecare cuvânt al ei…

A doua zi, la școală, colega mea, Roxana, m-a întrebat dacă mergem împreună la București. I-am spus că nu pot, că mama nu mă lasă. Nu i-am spus adevărul: că mama nu mă vrea acolo pentru că ar însemna să rămână singură cu tata și cu fratele meu mai mic, Darius.

În acea după-amiază, am găsit-o pe mama plângând în baie. Am vrut să fug, dar m-a văzut.

— Ce te uiți? Nu vezi că nu mai pot? Toată lumea trage de mine…

Am vrut să-i spun că și eu simt la fel. Că și eu mă simt trasă în toate părțile și că nu mai pot respira sub greutatea vinovăției pe care mi-o pune pe umeri. Dar n-am zis nimic. Am închis ușa încet și am plecat la bibliotecă.

Acolo, printre rafturi prăfuite, am găsit liniștea pe care acasă nu o aveam niciodată. Doamna bibliotecară, doamna Stanciu, m-a întrebat dacă sunt bine.

— Da… doar obosită.

Mi-a zâmbit trist:

— Știi, uneori părinții spun lucruri pe care nu le gândesc. Dar asta nu înseamnă că trebuie să le porți tu toată viața.

Am plecat acasă cu gândul ăsta ca pe o ancoră. Dar acasă m-a întâmpinat din nou tăcerea apăsătoare și privirea mamei care mă făcea să mă simt ca o povară.

Într-o seară, după ce tata a făcut scandal pentru că nu avea ce să bea, mama a izbucnit:

— Dacă ai fi fost băiat, poate era altceva! Poate ai fi ajutat mai mult!

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am fugit în camera mea și am plâns până am adormit. În vis am văzut-o pe mama tânără, râzând cu tata pe malul Siretului. M-am trezit cu dorința nebună de a fugi de acasă.

În ziua următoare am luat hotărârea: voi merge la București chiar dacă trebuie să muncesc noaptea ca să-mi plătesc chiria. I-am spus mamei la cină:

— M-au acceptat la facultate. Plec la București peste două săptămâni.

A lăsat furculița jos și m-a privit lung:

— Și noi ce facem fără tine?

— O să vă descurcați… cum v-ați descurcat mereu.

A izbucnit în plâns și mi-a spus printre sughițuri:

— N-ai idee cât am sacrificat pentru tine! Și tu vrei să mă lași singură cu el?

Atunci am ridicat vocea pentru prima dată:

— Și eu am sacrificat tot! N-am cerut să mă nasc! N-am cerut să fiu povara nimănui!

Tata s-a ridicat furios și a început să țipe la amândouă. Darius s-a ascuns sub masă. Am fugit din casă și m-am dus la Roxana. Am dormit la ea două nopți până când mama m-a sunat plângând:

— Îmi pare rău… Nu știu cum să fiu altfel… Mi-e frică fără tine.

M-am întors acasă cu inima frântă dar hotărâtă: nu voi mai lăsa niciodată vina altora să-mi dicteze viața. Am plecat la București cu un geamantan vechi și o promisiune: că voi fi altfel decât mama mea.

Astăzi sunt profesoară de limba română într-un liceu din Bacău. Mama e bătrână și bolnavă; uneori încă îmi spune că „din cauza mea” viața ei a fost grea. Dar acum știu: nu e vina mea. E doar povestea ei nespusă, durerea ei nerostită.

Mă întreb uneori: câți copii poartă pe umeri vina părinților lor? Câte vieți sunt frânte de cuvinte spuse la nervi? Poate ar trebui să vorbim mai des despre asta…