„De ce nu gătești ca soția lui Vlad?” – Povestea unei cine de familie care a schimbat totul

— Iar ai făcut supă de pui? Nu poți să gătești și tu ceva mai interesant, ca Irina? Soția lui Vlad face în fiecare zi altceva!

Cuvintele lui Radu au căzut peste mine ca o ploaie rece, chiar în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Titan. Mă uitam la el cum își răsucea furculița în farfurie, nemulțumit, fără să știe că în acea zi abia apucasem să mănânc două felii de pâine între două ședințe online și alergătura după copii. M-am oprit din spălat vasele și am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Radu, tu știi că am avut azi trei întâlniri la muncă, am dus copiii la grădiniță și am stat două ore la coadă la medic cu Maria? Am făcut supă pentru că e rapidă și sănătoasă. Nu toată lumea are timp să stea să gătească feluri sofisticate, ca Irina.

El a oftat și a dat ochii peste cap:

— Da, dar uite la Vlad! El vine acasă și găsește tot timpul ceva nou pe masă. Irina face lasagna, sarmale, chiar și sushi! Parcă îi pasă mai mult de el…

M-am simțit mică, invizibilă. De parcă tot ce făceam nu era niciodată suficient. M-am gândit la Irina – o femeie caldă, mereu cu zâmbetul pe buze, care acum era în concediu de maternitate și avea ajutor de la mama ei. Eu? Eu jonglam cu un job full-time, doi copii mici și o mamă bolnavă la țară.

În seara aceea n-am mai spus nimic. Am strâns masa în tăcere, cu lacrimile stând să-mi sară din ochi. Copiii s-au jucat în sufragerie, iar Radu s-a retras la televizor. M-am dus în baie și am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni.

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să-i explic:

— Radu, nu vreau să te superi pe mine, dar nu e corect să mă compari cu Irina. Ea e acasă acum, are timp și ajutor. Eu muncesc opt ore pe zi și încerc să țin casa pe linia de plutire. Nu pot fi și bucătar-șef, și mamă perfectă, și angajat model.

El a ridicat din umeri:

— Nu zic să fii perfectă… Dar parcă nici nu mai încerci. Când ai gătit ultima dată ceva special?

M-am simțit ca un elev certat pentru o temă nefăcută. Am tăcut. În mintea mea se derulau imagini cu serile când adormeam pe canapea cu laptopul în brațe sau când alergam după copii prin parc, încercând să le ofer măcar o oră de joacă adevărată.

În weekend am decis să încerc. Am căutat o rețetă de musaca pe internet și am petrecut două ore în bucătărie, cu Maria agățată de piciorul meu și Andrei cerând ajutor la teme. Când a venit Radu acasă, i-am pus farfuria în față cu un zâmbet forțat.

— Uite, am făcut musaca! Ca la mama ta acasă.

A gustat absent, apoi a zis:

— E bună… Dar parcă tot supa ta era mai gustoasă.

Atunci am simțit că cedez. Am izbucnit:

— Radu, tu chiar nu vezi cât mă străduiesc? Nu vezi cât trag ca să țin totul în picioare? Dacă vrei mâncare ca la restaurant, comandăm! Sau poate gătești tu!

Copiii s-au oprit din joacă și s-au uitat speriați la noi. Radu s-a ridicat nervos și a ieșit pe balcon. Eu am rămas cu obrajii fierbinți și cu un nod în gât.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. După ce i-am culcat pe copii, Radu a venit lângă mine pe canapea.

— Îmi pare rău… Poate am fost nedrept. Dar mi-e dor de vremurile când râdeam împreună la masă, când făceai prăjituri duminica…

L-am privit obosită:

— Și mie mi-e dor… Dar viața noastră nu mai e ca atunci. Avem responsabilități, probleme… Poate ar trebui să ne ajutăm mai mult unul pe altul, nu să ne comparăm cu alții.

A dat din cap încet. În zilele următoare a început să mă ajute mai mult: ducea copiii la grădiniță sau spăla vasele fără să-i cer. Nu s-a schimbat totul peste noapte, dar am început să vorbim mai des despre ce ne apasă.

Uneori mă întreb: câte familii din România trăiesc aceeași poveste? Câte femei se simt nevăzute pentru tot ce fac? Oare când vom învăța să ne apreciem reciproc pentru eforturile noastre reale, nu pentru comparații imposibile?