Ziua în care am uitat să fiu bunica ei

— Mamă, cum ai putut să uiți? Ilinca a plâns toată seara!
Vocea fiicei mele, Adina, răsuna în receptor cu o furie pe care nu o mai simțisem de ani buni. M-am oprit din așezat farfuriile pe raft, simțind cum mi se strânge stomacul. Era ora șapte dimineața și ploaia bătea în geamurile bucătăriei mele din cartierul Drumul Taberei.
— Adina, te rog… am avut atâtea pe cap…
— Nu e vorba despre tine! E vorba despre Ilinca! A împlinit 15 ani, mama! Și tu… tu nici măcar nu ai sunat-o.
Am rămas cu telefonul la ureche, incapabilă să spun ceva. În minte îmi răsuna vocea Ilincăi de când era mică: „Buni, citește-mi încă o poveste!” Acum, fata aceea cu ochii mari și părul ciufulit era adolescenta care nu mai voia să vorbească cu mine.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate când Adina s-a mutat la Brașov cu soțul ei, poate când eu am început să mă simt tot mai obosită și să mă ascund în rutina mea. Poate când am început să cred că timpul e infinit și că mereu va fi o altă zi de naștere, o altă șansă să fiu bunica ei.

Am închis telefonul și am rămas privind la poza cu Ilinca de pe frigider. Avea șase ani atunci, ținea în mână un buchet de liliac și zâmbea larg. Am simțit un nod în gât. Cum am ajuns aici? Cum am putut să uit?

M-am așezat la masă și am început să scriu o scrisoare. Nu aveam curaj să o sun pe Ilinca. Ce să-i spun? „Iartă-mă că te-am uitat”? Sună atât de gol. Am scris și am șters de zeci de ori. În final, am împachetat o carte veche, „Micul Prinț”, cu dedicația: „Pentru Ilinca, care m-a învățat ce înseamnă dorul.”

A doua zi, am luat trenul spre Brașov. N-am anunțat pe nimeni. În gară, mi-am strâns paltonul pe lângă mine și am privit oamenii grăbiți. M-am simțit bătrână și mică. În autobuzul spre cartierul lor, mi-am repetat în minte ce aveam să-i spun: „Ilinca, îmi pare rău. Am greșit.”

Când am ajuns la ușa lor, Adina mi-a deschis cu ochii roșii de plâns.
— Mama… nu știu dacă vrea să te vadă.
— Lasă-mă să încerc, te rog.
Ilinca stătea pe pat, cu căștile în urechi. Camera era plină de postere cu trupe rock și cărți aruncate peste tot. Nu mai era fetița care mă ruga să-i fac clătite.
— Ilinca… pot să intru?
Mi-a aruncat o privire scurtă, apoi s-a întors spre fereastră.
— Ce vrei?
Am simțit cum îmi tremură vocea.
— Să-ți spun că-mi pare rău. Că am uitat ceva ce nu trebuia niciodată uitat.
A tăcut mult timp. Am lăsat cartea pe birou.
— Nu contează, buni. Oricum nu mai suntem ca înainte.
M-au durut cuvintele ei mai tare decât orice ceartă cu Adina.
— Știu că nu mai suntem ca înainte… dar aș vrea să încercăm din nou. Poate nu azi, poate nu mâine… dar eu sunt aici.
A oftat și s-a întors spre mine pentru prima dată.
— De ce ai uitat?
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Pentru că m-am ascuns în problemele mele și am uitat ce contează cu adevărat. Pentru că mi-a fost frică să văd cât de mult ne-am îndepărtat.
A venit lângă mine și m-a îmbrățișat scurt, stângaci.
— Poate data viitoare nu uiți…
Am zâmbit printre lacrimi.
— Promit că nu voi mai uita niciodată.

În trenul spre București, am privit pe geam la dealurile verzi și la norii grei de primăvară. Mi-am dat seama cât de ușor e să pierzi oamenii dragi dacă nu lupți pentru ei. Câteodată, un simplu „La mulți ani” poate fi puntea dintre două suflete rătăcite.

Oare câți dintre noi uităm ce contează cu adevărat? Oare câte relații se sting din cauza tăcerii și a orgoliului? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face pentru a repara ceea ce pare pierdut?