Fiul meu, oglinda mea: Cum maternitatea târzie mi-a răvășit viața

— Nu mai pot, mamă! Lasă-mă să respir! — vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar inima îmi bate nebunește. Îl privesc cum își strânge geaca la piept, gata să iasă pe ușă, și simt că mă prăbușesc.

Nu știu când s-a transformat copilul meu blând într-un bărbat furios, cu ochii plini de reproș. Îmi amintesc perfect ziua în care l-am ținut prima dată în brațe, la maternitatea din Pitești. Aveam patruzeci de ani, iar asistenta mi-a spus cu un zâmbet obosit: „Să vă trăiască, doamnă Lidia! Să vă bucurați de el!” Nu știa nimeni cât am plâns în nopțile lungi de tratamente, cât am visat la momentul acela. Vlad era miracolul meu, iar eu eram hotărâtă să nu-i refuz nimic.

Soțul meu, Sorin, era mai reținut. „Nu-l cocoloși prea tare, Lidia. Copiii trebuie să știe și ce-i greul.” Dar eu nu puteam. Fiecare lacrimă a lui Vlad era o rană în sufletul meu. Când a vrut jucării scumpe, i le-am cumpărat. Când a vrut să doarmă cu mine până la șapte ani, l-am lăsat. Când a venit acasă cu note proaste, i-am găsit scuze: „E obosit, e sensibil.”

Anii au trecut repede. Vlad a crescut, dar între noi s-a ridicat un zid invizibil. La liceu a început să mă evite. Îi citeam mesajele pe ascuns și îi verificam buzunarele când venea târziu acasă. Într-o seară, l-am găsit plângând în baie. „Mamă, nu mă mai sufoca!” mi-a spus printre suspine. Am simțit că mi se rupe inima.

Sorin s-a retras tot mai mult în tăcerea lui. „Lidia, îl pierzi. Nu vezi?” Dar eu nu puteam să mă opresc. Îmi era teamă că dacă nu sunt mereu acolo pentru Vlad, îl voi pierde pentru totdeauna.

Apoi a venit facultatea. Vlad a ales să plece la București, la Politehnică. În ziua mutării, am plâns pe ascuns în baie, ca să nu mă vadă. I-am făcut pachet cu mâncare pentru o săptămână și i-am pus în buzunar o iconiță mică. „Să ai grijă de tine, puiule”, i-am șoptit la despărțire.

Primele luni au fost un chin. Îl sunam zilnic, îi trimiteam mesaje lungi cu sfaturi și rugăminți. La început răspundea politicos, apoi tot mai rar. Într-o zi mi-a scris: „Mamă, te rog, nu mă mai suna atât de des.” M-am simțit trădată.

În vacanța de Crăciun a venit acasă schimbat. Era tăcut, irascibil, mereu cu ochii în telefon. La masa de Ajun am încercat să-l întreb despre prieteni, despre fete. S-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Sorin m-a privit cu reproș: „Lidia, trebuie să-l lași să crească.”

Au urmat luni de tăcere și distanță. Vlad venea acasă tot mai rar și stătea tot mai puțin. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre bani și responsabilitate, mi-a spus: „Tu nu m-ai lăsat niciodată să fiu eu însumi! Ai trăit prin mine! Acum nu știu cine sunt.”

Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgând pe obraji. M-am uitat la fotografiile vechi — Vlad copil, cu ochii mari și zâmbetul sincer — și m-am întrebat unde am greșit. Am vrut doar să-i fie bine. Am vrut să-l protejez de toate relele lumii.

Într-o zi am găsit curajul să vorbesc cu mama mea, bătrână și obosită: „Mamă, tu ai simțit vreodată că ai greșit față de mine?” Ea m-a privit lung: „Toate mamele greșesc, Lidia. Important e să-ți ceri iertare și să-l lași să-și trăiască viața.”

Am încercat să-i scriu lui Vlad o scrisoare. Am pus pe hârtie toate regretele mele: „Iartă-mă că te-am sufocat cu dragostea mea. Iartă-mă că nu te-am lăsat să cazi și să te ridici singur.” Nu știu dacă a citit-o vreodată.

Astăzi Vlad are douăzeci și patru de ani și locuiește într-o garsonieră mică din București. Vorbim rar și scurt. Uneori mă sună doar ca să-mi spună că e bine. Alteori trec săptămâni fără niciun semn.

Merg des în camera lui goală și îi ating hainele rămase pe rafturi. Miroase încă a copilul meu mic. Mă uit în oglindă și văd o femeie obosită, cu riduri adânci și ochi triști.

Maternitatea târzie mi-a adus fericirea supremă și cea mai grea povară: frica de a pierde totul într-o clipită. Poate că am greșit iubindu-l prea mult sau poate că n-am știut cum să-l iubesc altfel.

Oare există o cale de mijloc între sacrificiu și libertate? Oare orice mamă ajunge să-și vadă copilul ca pe o oglindă a propriilor temeri?