Două lumi, un copil: Lupta pentru Ana-Maria

— Nu mai suport, mamă! Nu mai suport să văd cum vă certați pe Ana-Maria! am izbucnit într-o după-amiază de aprilie, cu vocea tremurândă, în timp ce mama mea își strângea poșeta la piept și încerca să-și ascundă lacrimile.

De cealaltă parte a camerei, soacra mea, doamna Stancu, își încrucișa brațele și ofta teatral. Ana-Maria, cu ochii mari și umezi, se ascunsese după perdea, strângând la piept păpușa preferată. Avea doar cinci ani, dar deja învățase să recunoască tonurile ridicate și privirile tăioase.

Totul începuse cu inocența unei vizite. Mama venea sâmbăta, aducând mereu plăcinta cu brânză pe care Ana-Maria o iubea. Duminica era rezervată soacrei mele, care o răsfăța cu povești și dulciuri. La început, părea un echilibru fragil, dar funcțional. Apoi au apărut primele reproșuri: „De ce îi dai atâtea dulciuri? O să-i strici dinții!” sau „Nu vezi că nu știe să spună rugăciunea? La mine nu se întâmplă așa ceva!”

Încercam să le împac pe amândouă, să le explic că fiecare are stilul ei, că Ana-Maria are nevoie de ambele lumi. Dar niciuna nu voia să cedeze. Mama îmi spunea la telefon: „Nu vreau să o pierd pe Ana-Maria. Simt că mă înlocuiește.” Soacra mea mă privea cu răceală: „La noi în familie copiii cresc altfel. Nu vreau să o strici.”

Într-o zi, am găsit-o pe Ana-Maria plângând în baie. „Mami, la cine trebuie să țin mai mult? Dacă îi spun bunicii că o iubesc, cealaltă se supără…” M-am prăbușit lângă ea pe gresia rece și am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese copilul meu să fie prins la mijloc între două femei care ar fi trebuit să o iubească necondiționat?

Am încercat să vorbesc cu ele separat. Cu mama a fost mai ușor. „Mamă, te rog, nu mai pune presiune pe Ana-Maria. Nu e corect față de ea.” A oftat și mi-a spus: „Știi cât am suferit când ai plecat la facultate? Acum simt că o pierd și pe ea.” Am îmbrățișat-o și am plâns împreună.

Cu soacra mea a fost altfel. „Doamna Stancu, vă rog să nu o mai întrebați pe Ana-Maria pe cine iubește mai mult. E doar un copil.” Mi-a răspuns sec: „Dacă nu vă convine, să nu o mai aduceți la mine.” Am plecat cu inima grea și cu Ana-Maria ținându-mă strâns de mână.

Tensiunile au crescut. Soțul meu, Mihai, încerca să stea deoparte. „Nu te băga, Livia. Se vor liniști ele.” Dar eu știam că nu e așa. Într-o seară, după ce Ana-Maria a adormit plângând pentru că nu știa dacă are voie să-i spună bunicii „noapte bună”, am decis că trebuie să pun capăt acestui război.

Am convocat o întâlnire la noi acasă. Le-am rugat pe amândouă să vină fără cadouri sau prăjituri. Când au intrat în sufragerie, atmosfera era tăioasă ca lama unui cuțit.

— Vreau să vorbim deschis. Despre Ana-Maria. Despre voi două. Despre mine.

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi. Soacra mea a ridicat sprânceana.

— Nu mai pot continua așa. Ana-Maria suferă. Voi sunteți adulte, ar trebui să știți mai bine. Nu vreau ca fiica mea să crească simțindu-se vinovată pentru iubirea ei.

— Dar eu doar vreau ce e mai bine pentru ea! a izbucnit mama.

— Și eu! a replicat soacra mea.

— Atunci arătați-i asta! Nu cu reproșuri, nu cu gelozii, nu cu întrebări-capcană! Lăsați-o să fie copil!

A urmat o tăcere grea. Le-am privit pe amândouă și am simțit cât de greu le era să renunțe la orgoliu.

— Dacă nu puteți face asta pentru mine, faceți-o pentru ea! Pentru Ana-Maria!

Mama a început să plângă în hohote. Soacra mea s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

În zilele următoare, lucrurile au fost tensionate. Mama venea mai rar și era mai reținută. Soacra mea nu a mai sunat deloc. Ana-Maria părea mai liniștită, dar uneori mă întreba: „Mami, am făcut ceva rău?”

Am încercat să-i explic că adulții au uneori problemele lor și că ea nu e vinovată pentru nimic. Am început să petrecem mai mult timp doar noi două: la plimbare prin parc, la desenat sau citind povești înainte de culcare.

După câteva luni, mama a revenit timid în viața noastră. A început să vină fără reproșuri sau întrebări despre cealaltă bunică. Soacra mea încă era distantă, dar măcar nu mai încerca să o manipuleze pe Ana-Maria.

Încet-încet, rana s-a cicatrizat. Dar urmele au rămas.

Mă întreb adesea: câți copii din România trăiesc același război mut între adulți? Câți părinți au curajul să spună „ajunge” înainte ca sufletul unui copil să fie zdrobit între două lumi?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să protejați inocența propriului copil când familia devine câmp de luptă?