„Băiatul meu nu-i slugă în casa asta!” – Povestea unei familii românești între visuri și așteptări

— Nu mai suport, mamă! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătăria mică, plină de aburi și miros de ciorbă. Mama soțului meu, doamna Lidia, stătea în prag cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o slujnică leneșă.

— Ce nu poți, Ilinca? Să speli două farfurii? Să ai grijă de casă? Asta-i treaba unei femei, nu-i așa? — mi-a răspuns ea, cu voce ascuțită, de parcă fiecare cuvânt ar fi fost o palmă.

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mă simțeam străină în propria casă. De când m-am măritat cu Vlad, viața mea s-a transformat într-o luptă continuă între ceea ce voiam eu și ceea ce voia familia lui. Visam să devin profesoară de limba română, să inspir copii, să scriu poezii. Dar după nuntă, toate astea au devenit vise îngropate sub griji, treburi casnice și priviri critice.

Vlad era băiatul mamei lui. Oricât încercam să-i explic că nu pot face totul singură, el ridica din umeri.

— Lasă, Ilinca, mama știe mai bine. Așa se face la noi în familie.

În fiecare zi mă trezeam cu noaptea-n cap, pregăteam micul dejun pentru toți, apoi alergam la serviciu — un post de vânzătoare la magazinul din colț, căci pentru visul meu nu mai era loc. Seara, când mă întorceam acasă, găseam masa plină de vase murdare și pe doamna Lidia bombănind:

— Dacă ai fi stat acasă ca o femeie adevărată, n-ar fi arătat casa așa!

Într-o duminică, după ce am petrecut trei ore gătind și spălând rufe, am auzit-o pe Lidia spunându-i lui Vlad:

— Az én fiam nem cseléd ebben a házban! (Băiatul meu nu-i slugă în casa asta!)

Am simțit cum îmi fierbe sângele. M-am dus la Vlad și i-am spus:

— Vlad, nu mai pot. Nu sunt sluga nimănui. Am și eu dreptul la viața mea!

El s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină.

— Ilinca, nu te mai plânge atâta. Toate femeile fac asta. Mama a făcut pentru tata, tu faci pentru mine.

Atunci am izbucnit:

— Dar eu nu sunt mama ta! Eu sunt Ilinca! Am visuri! Am nevoie de respect!

A urmat o ceartă cumplită. Lidia a venit în cameră și a început să țipe:

— Dacă nu-ți convine, ușa e deschisă! Femeile din familia noastră nu se plâng!

Am fugit la baie și am plâns până mi-au amorțit obrajii. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Unde era fata care visa să schimbe lumea?

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la divorț. Dar aveam un băiețel de cinci ani, Rareș, care mă privea cu ochii lui mari și albaștri și mă întreba:

— Mami, de ce ești tristă?

Nu puteam să-l las fără tată. Dar nici nu puteam să-l cresc într-o casă unde mama lui era tratată ca o slugă.

Într-o seară, după ce toți s-au culcat, am scos caietul meu vechi de poezii de sub pat. Am început să scriu:

„Nu sunt o umbră,
Nu sunt o slugă,
Sunt femeie cu suflet viu,
Cu visuri ce ard sub piele.”

Scrisul m-a ajutat să-mi adun curajul. A doua zi dimineață, am intrat în bucătărie cu capul sus.

— Doamnă Lidia, de azi înainte fac doar partea mea din treabă. Restul vă rog să le împărțiți cu Vlad.

A rămas blocată. Vlad s-a enervat:

— Ce-i cu tine? Ai luat-o razna?

— Nu. M-am regăsit pe mine însămi.

Au urmat zile grele. Lidia nu-mi mai vorbea decât prin aluzii răutăcioase. Vlad venea tot mai târziu acasă. Rareș simțea tensiunea și mă întreba mereu dacă suntem bine.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad mi-a spus:

— Dacă nu-ți convine viața asta, pleacă! Dar Rareș rămâne aici!

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul. Cum să-mi las copilul? Dar cum să-l cresc într-un mediu toxic?

Am vorbit cu mama mea la telefon. Ea mi-a spus:

— Ilinca, tu știi cel mai bine ce poți duce. Dar nu-ți sacrifica sufletul pentru niște oameni care nu te respectă.

Am decis să plec. Am strâns câteva haine pentru mine și Rareș și am plecat la mama mea în satul vecin. Vlad a încercat să mă oprească, dar pentru prima dată în viață am țipat la el:

— Nu mai vreau să fiu sclava nimănui!

Primele luni au fost grele. Rareș plângea după tatăl lui. Eu plângeam după viața pe care am pierdut-o. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit un post de suplinitor la școala din sat și am început să scriu poezii pentru copii.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă sacrificiul meu n-a fost prea mare pentru Rareș. Dar când îl văd râzând din nou și când mă privesc în oglindă fără rușine sau teamă, știu că am ales drumul corect.

Oare câte femei trăiesc încă vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să spunem: „Ajunge!”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?