Când propriul copil te acuză: Povestea mea, Magda, o mamă singură în România de azi

— Nu mai pot, mamă! M-ai sufocat toată viața! Ai vrut să-mi controlezi fiecare pas și acum vrei să-mi iei și banii pe care i-am moștenit de la bunica!

Cuvintele Anei mi-au tăiat respirația. Stătea în mijlocul sufrageriei noastre mici din Drumul Taberei, cu ochii plini de lacrimi și furie. Eu, Magda, mă simțeam ca o umbră pe lângă ea, incapabilă să-i răspund. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin.

Nu era prima ceartă dintre noi, dar niciodată nu fusese atât de dureroasă. De când a murit mama mea și i-a lăsat Anei o mică moștenire — un apartament modest în Militari — totul s-a schimbat. Ana a început să mă privească ca pe un dușman. M-a acuzat că vreau să-i iau apartamentul, că am ascuns bani de ea, că nu am făcut destul pentru ca ea să aibă o viață mai bună.

Dar oare nu am făcut totul pentru ea? Când soțul meu, Radu, ne-a părăsit pentru o femeie mai tânără, Ana avea doar doi ani. Am rămas singură, cu un copil mic și cu rate la bancă. Am lucrat ca vânzătoare la Mega Image dimineața și făceam curățenie la o firmă de contabilitate seara. Nu am avut concedii, nu am avut haine noi, nu am ieșit cu prietenele. Tot ce câștigam se ducea pe chirie, pe mâncare și pe grădinița Anei.

— Ana, te rog… Nu vreau nimic de la tine. Tot ce am făcut a fost pentru tine! am încercat să-i spun cu voce stinsă.

— Nu mă mai minți! Ai ținut tot timpul banii ascunși! De ce nu mi-ai spus niciodată cât câștigi? De ce nu m-ai lăsat să plec la facultate în Cluj? Mereu ai vrut să mă ții lângă tine, ca să nu rămâi singură!

M-am prăbușit pe fotoliu. Poate că are dreptate… Poate că am fost prea protectoare. Mi-era frică să o las să plece departe. Era singura mea familie, singurul sens al vieții mele.

Îmi amintesc cum plângea când era mică și voia să-și vadă tatăl. Radu nu a mai venit niciodată după ea. I-am spus mereu că e ocupat, că lucrează mult. Dar adevărul era că nu voia să știe de noi. Ana a crescut cu resentimente, iar eu am încercat să-i fiu și mamă, și tată. Poate că am greșit.

— Ți-am dat tot ce am avut mai bun, Ana… Nu știu unde am greșit… am șoptit.

— Ai greșit peste tot! Niciodată nu m-ai ascultat cu adevărat! Mereu ai decis tu pentru mine! Nici măcar nu m-ai întrebat dacă vreau să merg la liceul acela industrial! Ai ales tu pentru mine!

Mi-au dat lacrimile. Îmi aminteam perfect ziua aceea: Ana voia la liceul de arte, dar eu m-am temut că nu va avea un viitor sigur. Am ales pentru ea liceul industrial din cartier, crezând că va avea un loc de muncă stabil. Acum îmi dau seama cât de mult a suferit din cauza deciziei mele.

— Îmi pare rău… Dacă aș putea da timpul înapoi…

Ana s-a ridicat brusc și a trântit ușa dormitorului. Am rămas singură în liniștea apăsătoare a serii. M-am uitat la poza noastră de pe perete: eu și ea, zâmbind la mare, într-o vară când încă mai credea că lumea e bună.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile mele: cum mergeam cu autobuzul 368 la cinci dimineața ca să ajung la muncă, cum îi cumpăram Anei haine second-hand și îi spuneam că sunt „de firmă”, cum îi făceam prăjituri din resturi de biscuiți ca să creadă că are parte de ceva special.

Dar oare toate astea au contat? Sau doar au adâncit prăpastia dintre noi?

A doua zi dimineață, Ana a ieșit din cameră fără să mă privească.

— Plec la lucru. Să nu te atingi de actele apartamentului!

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Am vrut să-i spun că nu mi-aș permite niciodată să-i fac rău. Dar cuvintele mi-au rămas în gât.

După ce a plecat, am găsit pe masă o scrisoare de la bancă: trebuie să plătesc urgent o rată restantă pentru apartamentul nostru vechi. Nu mai am bani. Pensia mea abia ajunge pentru medicamentele mele pentru inimă.

Am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Magda, trebuie să vorbești cu Ana deschis. S-ar putea să fie influențată de cineva… Poate iubitul ei îi bagă prostii în cap!

— Nu cred… E doar supărată pe mine… Poate are dreptate… Poate chiar i-am distrus viața fără să vreau…

Mariana a oftat:

— Toți copiii cred asta la un moment dat. Dar tu ai făcut tot ce ai putut! Nu te învinovăți!

Dar cum să nu mă învinovățesc? Când vezi că propriul copil te urăște?

Seara, când Ana s-a întors acasă, am încercat din nou să vorbesc cu ea.

— Ana, te rog… Hai să stăm puțin de vorbă…

— Nu vreau! Lasă-mă în pace!

A trântit din nou ușa camerei ei. Am rămas în bucătărie, cu lumina stinsă, ascultând liniștea apăsătoare.

M-am întrebat: unde se termină sacrificiul unei mame și unde începe greșeala? Oare dragostea sufocantă poate face mai mult rău decât lipsa ei? Dacă aș fi ales altfel… dacă aș fi avut curajul să o las să-și urmeze visurile… ar fi fost Ana fericită azi?

Poate sunt doar o femeie obosită care a încercat prea mult și a greșit prea des. Dar oare există vreo mamă care nu greșește?

Voi ce credeți? E vina mea că fiica mea mă urăște sau pur și simplu viața ne-a despărțit fără ca eu să pot face ceva?