Am ascuns semnul de pe fața fiicei mele ca să o protejez — Acum, la 2 ani, Ana zâmbește din nou după o operație care i-a schimbat viața

— Nu te uita așa la ea, Maria! Nu e vina ei că s-a născut cu semnul ăsta pe față! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce soacra mea își făcea cruce și se uita la Ana ca la o pedeapsă cerească.

Eram încă în maternitate, cu ochii umflați de plâns și cu sufletul sfâșiat între vinovăție și furie. Ana, fetița mea, avea un semn mare, vișiniu, care îi acoperea jumătate din obrazul stâng. Doctorii i-au spus hemangiom. Eu am văzut doar priviri piezișe și șoapte pe la colțuri. Soțul meu, Mihai, încerca să mă liniștească, dar și el era palid ca varul.

— O să fie bine, Irina. O să găsim o soluție, mi-a spus el, dar vocea îi era stinsă.

În primele luni am evitat să ieșim din casă. Când mergeam la plimbare, îi puneam mereu o căciuliță trasă până la sprâncene sau o păturică subțire peste față. Mă simțeam vinovată, dar nu voiam să aud iar „Vai, săraca!” sau „Ce păcat de copil!”

Într-o zi, la piață, o bătrână s-a apropiat de noi:

— Vai, mamă, ce-ai pățit la față? Să nu fie vreo boală! Să nu se ia!

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Am luat-o pe Ana în brațe și am fugit acasă. Plângea și ea, plângeam și eu. Mihai m-a găsit în baie, cu Ana strânsă la piept.

— Nu mai pot! Nu mai pot cu lumea asta! am urlat printre sughițuri.

— Irina, trebuie să facem ceva. Nu putem s-o ascundem toată viața.

Așa a început lupta noastră. Am citit nopți întregi despre hemangioame. Am găsit un medic la București care făcea operații cu laser. Dar costurile erau uriașe pentru noi — peste 10.000 de euro. Salariul meu de educatoare și al lui Mihai de șofer abia ne ajungeau pentru chirie și mâncare.

Soacra mea a venit cu idei „tradiționale”:

— Să mergeți la mănăstire! Să vă rugați! Poate se duce semnul…

Mama mea plângea pe ascuns:

— Săraca de ea… O să râdă copiii de ea la grădiniță…

Am simțit că mă sufoc între milă și rușine. Dar într-o noapte, privind-o pe Ana cum doarme liniștită lângă mine, am știut că nu pot s-o las să crească ascunsă după eșarfe.

Am făcut un grup pe Facebook: „O șansă pentru Ana”. Am pus poze cu ea, am povestit totul — rușinea mea, frica mea, speranța mea. Au început să curgă mesaje: unele de susținere, altele pline de răutate:

„De ce expuneți copilul așa? Nu vă e rușine?”
„Sunteți niște profitori!”
„Sper să reușiți! Și eu am trecut prin asta cu băiatul meu.”

Prietenii au început să strângă bani la serviciu. O vecină ne-a adus o cutie cu monede strânse de copiii ei. Un preot din satul bunicilor a făcut colectă la biserică. Dar tot nu ajungeam nici la jumătate din sumă.

Într-o seară, Mihai a venit acasă abătut:

— Șeful m-a dat afară… A zis că nu mai are curse pentru mine.

Am simțit că totul se prăbușește. M-am certat cu el:

— De ce nu ai spus nimic? Cum o să plătim chiria?
— Ce vrei să fac? Să fur?

Ne-am certat ore întregi. Ana s-a trezit plângând. Am adormit toți trei îmbrățișați pe canapea.

A doua zi am primit un mesaj de la o femeie necunoscută:

„Am văzut povestea voastră pe Facebook. Și eu am avut un semn pe față când eram mică. Vreau să vă ajut.”

A donat 2.000 de euro. Am plâns amândoi ca niște copii.

Cu banii strânși și cu inima cât un purice, am plecat la București pentru operație. În sala de așteptare erau alți copii cu semne pe față sau mâini. Mamele lor mă priveau cu ochi obosiți, dar plini de speranță.

Operația a durat trei ore. Am stat lipită de ușa salonului, rugându-mă să fie bine. Când doctorul a ieșit și mi-a spus „A decurs perfect”, am simțit că mă prăbușesc de ușurare.

Primele zile au fost grele — Ana avea fața umflată și bandajată. Dar după două săptămâni, semnul era aproape invizibil.

Când am ieșit prima dată în parc fără căciuliță sau eșarfă, Ana a zâmbit larg către ceilalți copii. Nimeni nu s-a uitat ciudat la ea. Am simțit că mi s-a luat o piatră de pe inimă.

Acum Ana are doi ani și e cel mai vesel copil din lume. Încă mai port în suflet rușinea și frica din primele luni, dar știu că am făcut tot ce era omenește posibil pentru ea.

Mă întreb uneori: De ce trebuie să suferim atât din cauza prejudecăților? Oare câți copii cresc ascunși după eșarfe doar ca să nu fie judecați? Voi ce ați fi făcut în locul meu?