„Mamă, vinde apartamentul și vino la noi!” Povestea unei decizii care mi-a frânt inima

— Mamă, nu mai are rost să stai singură aici. Vinde apartamentul și vino la noi! Avem loc, copiii te iubesc, iar tu nu mai trebuie să-ți faci griji pentru nimic.

Vlad mă privea cu ochii lui albaștri, aceiași ochi pe care îi avea când era copil și mă ruga să-l las să mai stea afară cu băieții din bloc. Numai că acum nu mai era copil. Era bărbat în toată firea, cu două fetițe minunate și o soție, Irina, care mă saluta mereu politicos, dar niciodată nu m-a privit ca pe o mamă a ei.

Mă uitam la el și simțeam cum mi se strânge inima. Apartamentul acesta, cu mobila veche și pereții plini de amintiri, era tot ce aveam. Aici am crescut împreună, aici am plâns când a plecat la facultate la București, aici am așteptat telefoanele lui de Crăciun. Și acum îmi cerea să renunț la tot.

— Vlad, nu știu… E greu să las totul în urmă. Și dacă… dacă nu mă voi simți bine acolo? Dacă vă deranjez?

A oftat și s-a ridicat de pe canapea.

— Mamă, nu te gândi la prostii! Suntem familie. Nu te vom lăsa niciodată la greu. Dar gândește-te: apartamentul ăsta valorează bani buni acum. Poți să ne ajuți și pe noi cu un avans pentru casă mai mare, iar tu vei avea camera ta, grădină, liniște… Nu mai trebuie să urci scările astea obosite.

Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când îmi cerea asta. De câteva luni tot aduce vorba, ba chiar Irina a început să mă întrebe subtil dacă nu mi-ar plăcea să stau cu fetițele „mai mult”.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră, am atins peretele din hol unde Vlad a scrijelit cu cheia „Mama te iubesc”, am deschis dulapul cu hainele lui vechi, am privit pe geam la blocurile gri din jur. M-am întrebat: ce înseamnă acasă? E doar un loc sau e ceva ce porți în suflet?

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Tu ce-ai face în locul meu?

— Nu știu, Lenuța… Eu n-aș putea să vând casa părintească. Dar tu știi mai bine ce-i în sufletul tău. Ai grijă doar să nu rămâi fără nimic la bătrânețe. Am văzut destule cazuri…

Cuvintele ei mi-au rămas în minte ca un ecou. Am început să-mi amintesc de tanti Florica de la etajul trei, care a vândut apartamentul fiului ei și a ajuns să stea într-o cameră mică, mereu certată cu nora. Sau de nea Gică, care a ajuns la azil după ce copiii l-au convins să le lase casa.

În zilele următoare, Vlad a venit din ce în ce mai des. Îmi aducea fructe, mă întreba dacă am nevoie de ceva, dar mereu discuția ajungea la același subiect.

— Mamă, gândește-te! Ne-ar fi tuturor mai ușor. Și tu ai fi aproape de nepoate…

Irina era mai rezervată.

— Să știți că eu n-am nimic împotrivă, dar trebuie să stabilim niște reguli clare. Să nu ne certăm pe spațiu sau pe bani…

Am simțit atunci că nu sunt dorită cu adevărat. Poate doar apartamentul meu era dorit.

Într-o seară, când Vlad a venit singur, am izbucnit:

— Vlad, spune-mi sincer: dacă vând apartamentul și mă mut la voi… ce garanție am că nu voi ajunge pe drumuri? Dacă vă certați? Dacă nu mă mai vreți? Unde mă duc eu atunci?

A tăcut o clipă.

— Mamă… Nu se va întâmpla asta! Dar dacă vrei, putem face un contract de întreținere sau ceva legal…

Nu m-am liniștit deloc. Am început să caut pe internet povești ca a mea. Am citit despre bătrâni care au rămas fără nimic după ce au avut încredere oarbă în copii sau nepoți.

Într-o zi am primit vizita unei vecine, doamna Stanciu.

— Să nu faci prostia asta! Eu am trecut prin ceva asemănător cu fiica mea. Acum stau într-o garsonieră în chirie și plâng după casa mea…

M-am simțit prinsă ca într-o capcană: între dorința de a-mi ajuta copilul și frica de a nu rămâne fără adăpost.

Am început să mă port distant cu Vlad și Irina. Ei au observat.

— Mamă, ce ai? De ce ești supărată?

— Nimic… doar că mi-e greu să iau o decizie.

Într-o duminică dimineață am mers la biserică. M-am rugat să primesc un semn. La ieșire, preotul m-a întrebat:

— Ce te apasă pe suflet, Lenuța?

I-am spus povestea mea cu lacrimi în ochi.

— Nu-i păcat să-ți ajuți copilul, dar nici să-ți pierzi liniștea la bătrânețe. Fii înțeleaptă! Fă totul cu capul, nu doar cu inima.

M-am întors acasă și am decis: nu vând apartamentul! I-am spus lui Vlad:

— Dragul meu, te iubesc și vreau să vă ajut cum pot: pot avea grijă de fetițe când aveți nevoie, pot găti pentru voi sau vă pot sprijini financiar dacă e nevoie… Dar apartamentul acesta e singura mea siguranță la bătrânețe. Nu pot renunța la el.

Vlad s-a supărat. Irina n-a mai vorbit cu mine câteva zile. M-au durut reacțiile lor, dar m-am simțit ușurată că am luat decizia corectă pentru mine.

Acum stau singură în apartament și uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dar știu că liniștea mea sufletească e mai importantă decât orice sacrificiu.

Oare câți părinți se confruntă cu aceeași dilemă? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?