„Nu fura, mamă!” — O poveste despre foame, rușine și o mână întinsă

— Nu fura, mamă! a șoptit Ilinca, cu ochii mari, umezi, în timp ce mâna mea tremura pe punga de orez. M-am oprit, cu inima bubuindu-mi în piept. Era seara dinainte de Sfântul Andrei, supermarketul din cartierul nostru din Ploiești era aproape gol, iar eu mă simțeam ca un animal hăituit. Copiii mei, Ilinca și Radu, mă priveau cu teamă și speranță. Nu mai aveam nimic acasă. Ultimii bani îi dădusem pe chirie și pe medicamentele pentru mama, care zăcea la pat. Soțul meu, Doru, plecase la muncă în Germania și nu mai trimisese nimic de două luni. Telefonul lui era mereu închis.

Am încercat să mă strecor printre rafturi, să pun discret câteva alimente în geanta veche: o pâine, un litru de lapte, niște cartofi. Mă gândeam doar la fețele copiilor când vor vedea că avem ce pune pe masă de sărbători. Dar când am ajuns la ieșire, un paznic m-a prins de braț. — Doamnă, vă rog să veniți cu mine! a spus el răstit. Ilinca a început să plângă. Radu s-a agățat de fusta mea. Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

În camera mică din spatele magazinului, paznicul a sunat la poliție. M-am așezat pe un scaun și am început să plâng în hohote. Copiii stăteau lipiți de mine, speriați. — Mamă, o să ne ia? a întrebat Radu cu voce subțire. — Nu, puiule… nu ne ia nimeni… am mințit eu, dar nici eu nu credeam ce spun.

A intrat un polițist tânăr, cu ochi blânzi și uniforma călcată impecabil. — Bună seara, sunt agentul Mihai Popescu. Ce s-a întâmplat aici? Paznicul a început să povestească pe un ton acuzator: — A furat mâncare! Să vină soțul să plătească! Să-i facem dosar! Polițistul s-a uitat la mine lung. — Aveți ceva de spus? Am ridicat privirea și am simțit că mă sufoc de rușine. — N-am vrut… n-am mai avut ce să le dau copiilor… n-am bani… soțul e plecat… mama e bolnavă…

Mihai s-a uitat la copii, apoi la mine. A oftat adânc și i-a spus paznicului: — Lăsați-ne puțin singuri. Când am rămas doar noi, s-a aplecat spre mine și mi-a vorbit încet: — Doamnă, știu că nu e ușor. Dar nu așa se rezolvă lucrurile. Aveți nevoie de ajutor? Am dat din cap că da, fără să pot scoate un cuvânt.

A ieșit din cameră și s-a întors după câteva minute cu o sacoșă plină: carne, ouă, fructe, dulciuri pentru copii. — Luați-le. Din partea mea. Dar promiteți-mi că nu mai faceți asta niciodată. Am izbucnit în plâns și i-am mulțumit printre sughițuri. Copiii s-au luminat la față când au văzut dulciurile.

— Dar dacă află șefii dumneavoastră? am întrebat eu speriată.
— Nu contează acum. Important e să aveți ce pune pe masă mâine. Și vă rog să mergeți la primărie să cereți ajutor social. Nu sunteți singură.

Am ieșit din magazin cu sacoșa în brațe și copiii lângă mine. Pe drum spre casă, Ilinca m-a întrebat: — Mamă, oamenii buni chiar există? Am strâns-o tare la piept și am simțit pentru prima dată după mult timp că nu sunt complet pierdută.

Acasă, mama ne aștepta îngrijorată. Când a văzut mâncarea, a început să plângă și ea. — Săracul om… Dumnezeu să-i dea sănătate! În seara aceea am gătit împreună o supă caldă și am împărțit-o ca pe o comoară.

A doua zi am mers la primărie, cu inima cât un purice. Am stat la coadă ore întregi printre oameni triști și obosiți ca mine. O doamnă funcționar m-a privit cu superioritate: — Aveți acte? Dovada venitului? Am scos tot ce aveam: adeverințe medicale pentru mama, carnetul de elev al Ilincăi, buletinul meu vechi și șifonat.

— O să primiți ajutor social peste două luni dacă dosarul e complet… mi-a spus ea sec.

Am plecat dezamăgită, dar măcar știam că există o speranță. În zilele următoare am încercat să găsesc de lucru: am spălat scări de bloc, am făcut curățenie la vecini, orice ca să nu mai ajung vreodată în situația aceea umilitoare.

Într-o dimineață l-am întâlnit din nou pe Mihai Popescu în piață. Mi-a zâmbit cald și mi-a spus: — Cum sunteți? Am dat din umeri: — Mai bine… datorită dumneavoastră.

Mi-a făcut semn să mă apropii și mi-a șoptit: — Nu uitați niciodată că nu sunteți singură pe lume. Și nu vă rușinați să cereți ajutorul când aveți nevoie.

Au trecut luni de atunci. Doru s-a întors acasă, schimbat și obosit, dar cu ceva bani strânși. Mama s-a stins între timp, dar a plecat liniștită știind că nu mai suntem chiar atât de pierduți.

De fiecare dată când văd un polițist pe stradă sau o mamă cu ochii goi la coadă la ajutoare sociale, mă gândesc la acea seară de noiembrie și la cât de mult poate schimba un gest mic viața unui om disperat.

Oare câți dintre noi ar fi avut curajul să întindă o mână în loc să arunce cu piatra? Și câți dintre noi recunoaștem cât de aproape suntem uneori de marginea prăpastiei?