M-am întors acasă după 40 de ani și l-am găsit pe el, băiatul care mi-a frânt inima, pe aceeași bancă de lângă școală

— Nu-mi vine să cred că încă miroase a tei aici, am murmurat, strângând curelușa poșetei cu o mână tremurândă. Era o după-amiază caldă de iunie, iar soarele scălda în lumină blândă curtea școlii vechi. M-am oprit în fața porții ruginite, ezitând. În spatele meu, vocea vărului meu, Sorin, m-a readus la realitate:

— Hai, Livia, nu te teme. Nu mai ești fata de atunci.

Dar eu eram. În sufletul meu, încă purtam uniforma aceea albastră și încă simțeam fiorul primei iubiri. Am pășit încet spre banca de lângă salcâmul bătrân. Și atunci l-am văzut. Radu. Tot el. Părul îi era mai alb, spatele ușor cocoșat, dar ochii… aceiași ochi verzi care mă făceau să uit să respir.

A ridicat privirea și pentru o clipă am crezut că nu mă recunoaște. Dar zâmbetul acela șovăielnic mi-a spus totul.

— Livia? Chiar tu?

Mi s-a pus un nod în gât. Am dat din cap, incapabilă să scot un sunet. M-am așezat lângă el, pe banca aceea care ne fusese martoră la atâtea promisiuni adolescentine.

— Nu credeam că o să te mai văd vreodată aici, a spus el încet.

— Nici eu nu credeam că o să mai vin vreodată… dar uite-mă.

Am privit împreună spre școală. Timpul părea că s-a oprit. Amintirile au început să curgă ca un râu dezlănțuit: serile când chiuleam împreună ca să mergem la cinema, scrisorile ascunse în ghiozdan, primul sărut furat în spatele sălii de sport.

— Ți-ai amintit vreodată de ziua aceea? am întrebat cu voce joasă.

A oftat și a privit în pământ.

— În fiecare an, Livia. N-am uitat niciodată cum ai plecat fără să-mi spui nimic.

M-am înfuriat brusc. Cum să nu știe? Cum să nu-și amintească?

— Eu am plecat? Tu ai fost cel care m-ai trădat! Ai dansat cu Ana la balul de absolvire și apoi ai dispărut cu ea! Eu am stat ore întregi așteptându-te…

Radu a ridicat mâinile a apărare.

— Nu știi tot adevărul. Ana… Ana mi-a spus că e însărcinată cu mine. Am fost șocat. N-am știut ce să fac. Tata m-a obligat să mă însor cu ea. A fost o minciună, Livia! După câteva luni mi-a mărturisit că nu era copilul meu…

Am simțit cum mi se taie respirația. Toți anii aceia m-am urât pentru că nu am fost suficient de bună pentru el. Pentru că nu am avut curajul să-l caut, să-i cer explicații.

— Și de ce nu mi-ai spus niciodată? De ce ai lăsat să cred că nu am contat?

Radu a dat din umeri, cu ochii plini de lacrimi.

— Eram prea tânăr și prea speriat. Tata era un om dur… Știi cum era lumea atunci. Nu aveam voie să greșim.

Am tăcut amândoi o vreme. Din școală se auzeau râsete de copii și pași grăbiți pe coridoare. M-am gândit la viața mea: la soțul rece pe care l-am ales din frică să nu mai sufăr vreodată, la fiica mea care trăiește acum în Germania și mă sună doar de Crăciun și Paște.

— Ai fost fericit? l-am întrebat într-un târziu.

A zâmbit trist.

— Am încercat. Dar Ana s-a stins acum zece ani. Copiii sunt plecați prin lume… M-am obișnuit cu singurătatea.

Am simțit cum mă apasă un val de regrete. Dacă aș fi avut curaj atunci… Dacă aș fi luptat pentru noi…

— Știi ce e ciudat? am spus încet. Toată viața am fugit de orașul ăsta ca să nu-mi mai amintesc de tine. Dar tot tu ai rămas singura mea amintire vie.

Radu m-a privit lung.

— Poate că n-ar trebui să ne mai pedepsim pentru greșelile trecutului.

Am zâmbit amar.

— Dar cum să uiți când totul te doare încă?

Seara se lăsa peste orașul nostru mic și prăfuit. Am rămas pe bancă până când luminile s-au aprins pe stradă și frigul ne-a făcut să tremurăm.

— Vrei să bem o cafea mâine? Poate povestim mai mult… Poate ne iertăm, a spus el cu speranță în glas.

Am dat din cap încet, simțind pentru prima dată după mulți ani că inima mea începe să bată altfel.

Acum, scriu aceste rânduri privind poza vechii școli și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate din tinerețe? Oare avem curajul să ne întoarcem și să le privim în față?