Am găsit numărul lui într-un calendar vechi și viața mea s-a întors pe dos: povestea unei iubiri pierdute și regăsite după 30 de ani

— Nu pot să cred că ai sunat, Irina. Chiar mă gândeam la tine ieri, îți jur.

Vocea lui Mihai răsună în receptor, caldă și ușor tremurată, ca și cum timpul nu ar fi trecut deloc peste noi. Mă uit la calendarul vechi, cu paginile îngălbenite, și nu-mi vine să cred că am avut curajul să formez numărul acela. Au trecut treizeci și unu de ani de când ne-am văzut ultima dată, pe peronul gării din Bacău, în acea dimineață ploioasă de octombrie când am plecat la facultate la București, iar el a rămas acasă, cu promisiunea că „ne vom regăsi”.

— Mihai… nu știu ce m-a apucat. Am găsit calendarul ăsta când făceam curățenie în pod. Am zis să încerc…

— Și eu am păstrat scrisorile tale, Irina. Le-am recitit de atâtea ori încât hârtia s-a subțiat la colțuri.

Îmi simt ochii umezi. Mă așez pe marginea patului, încercând să-mi adun gândurile. În camera alăturată, soțul meu, Cătălin, se uită la televizor. Fata noastră, Ana, e la liceu. Viața mea e ordonată, previzibilă, dar uneori mă sufocă rutina și tăcerea dintre mine și Cătălin, care a crescut ca o prăpastie între noi în ultimii ani.

— Ce faci acum? Cum e viața ta? întreb, încercând să-mi ascund emoția.

— Sunt tot aici, la Bacău. Am divorțat acum zece ani. Băiatul meu e la Cluj, student la medicină. Eu… am rămas cu firma de tâmplărie a tatălui meu. Dar tu? Ești fericită?

Întrebarea mă lovește ca un pumn în stomac. Mă uit la poza de familie de pe noptieră și nu știu ce să răspund. Fericirea mea e ca o haină veche: încă mă protejează de frig, dar nu mă mai încape.

— Am o familie frumoasă… Ana e totul pentru mine. Dar uneori mă întreb dacă nu am lăsat ceva important în urmă.

— Și eu mă întreb același lucru în fiecare zi.

Tăcerea dintre noi e grea, plină de cuvinte nespuse. Îmi amintesc cum râdeam împreună în liceu, cum visam să fugim la mare cu trenul, cum ne scriam bilețele pe sub bancă. Îmi amintesc și de ce ne-am despărțit: părinții mei nu l-au vrut pe Mihai, „băiat simplu”, fără perspective. Tata a insistat să merg la București, să „nu-mi stric viitorul”. Am ascultat de ei și mi-am îngropat iubirea într-o cutie cu scrisori și calendare vechi.

— Irina… dacă ai putea da timpul înapoi, ai face altfel?

Îmi mușc buza. Nu știu ce să-i spun. Într-un fel, da. În alt fel, nu aș fi avut-o pe Ana.

— Nu știu… Poate că da. Poate că nu. Viața nu ne lasă să alegem de două ori.

— Poate că ne lasă acum.

Mihai râde amar. Simt că vrea să spună mai mult, dar se oprește. Îmi vine să plâng. Îmi vine să fug la Bacău și să-l văd măcar o dată, să văd dacă mai există ceva între noi sau dacă totul e doar nostalgie.

În zilele următoare vorbim tot mai des. Îmi povestește despre băiatul lui, despre singurătatea din casa părintească, despre serile lungi când ascultă muzică veche și se gândește la mine. Eu îi povestesc despre Ana, despre problemele cu Cătălin — despre cum nu mai vorbim decât despre facturi și programări la dentist.

Într-o seară, Cătălin intră în cameră și mă vede cu telefonul la ureche.

— Cu cine vorbești atât de mult în ultima vreme?

Îngheț. Nu știu ce să-i spun. Nu vreau să mint.

— Cu un vechi prieten din liceu…

— Aha… Și ce vrei să faci cu prietenia asta? Să-ți amintești cum era când erai tânără?

Tonul lui e ironic, dar și rănit. Îl văd cum se uită la mine ca la o străină.

— Poate că da. Poate că vreau să-mi amintesc cine eram înainte să devin doar „mama Anei” sau „soția ta”.

Cătălin pleacă trântind ușa. În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la Mihai, la Cătălin, la mine însămi — la toate alegerile care m-au adus aici.

În weekend-ul următor îi spun Anei că plec la Bacău „pentru o întâlnire cu niște colegi vechi”. Cătălin nu mă oprește; doar dă din cap trist.

Când îl văd pe Mihai în fața gării, inima îmi bate ca atunci când aveam optsprezece ani. E mai grizonat, dar ochii îi sclipesc la fel ca atunci.

— Irina…

Nu avem nevoie de cuvinte. Ne îmbrățișăm strâns, ca doi naufragiați care s-au regăsit după o furtună lungă.

Petrecem ore vorbind despre tot ce am pierdut și tot ce am câștigat. Plângem amândoi pentru tinerețea noastră risipită printre decizii luate din frică sau din datorie față de familie.

La întoarcere spre București mă simt sfâșiată între două lumi: cea a trecutului care încă arde în mine și cea a prezentului care mă ține legată prin responsabilități și promisiuni.

Câteva zile mai târziu îi spun lui Cătălin adevărul: „Nu știu dacă mai pot trăi doar din obișnuință.” El tace mult timp apoi spune:

— Dacă vrei să pleci… nu te voi opri. Dar gândește-te bine: Ana are nevoie de tine.

Mihai mă sună seara:

— Irina… te aștept oricând vrei tu să vii acasă.

Dar unde e „acasă”? La Bacău cu Mihai sau aici cu Ana și Cătălin? Pot să-mi iau viața de la capăt după atâția ani? Sau trebuie să accept că unele iubiri rămân doar amintiri?

Mă uit pe fereastră la luminile orașului și mă întreb: Oare cât curaj trebuie să ai ca să-ți urmezi inima după o viață întreagă de compromisuri? Voi ce ați face în locul meu?