„Cel mai tare m-a durut nu cu cine m-a înșelat, ci de ce”: Povestea unei trădări după 30 de ani de căsnicie

— Nu mai pot, Mariana. Trebuie să-ți spun ceva.
Vocea lui Doru tremura, iar mâinile îi jucau pe cana de ceai ca niște frunze bătute de vânt. Era o seară obișnuită de joi, cu miros de ciorbă proaspătă și televizorul bâzâind în fundal. Nu-mi imaginam că, în câteva minute, viața mea avea să se împartă în „înainte” și „după”.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

Doru a oftat adânc și a privit pe fereastră, ca și cum ar fi căutat răspunsuri printre luminile blocurilor din cartierul nostru din Ploiești.

— Te-am înșelat, Mariana. A fost doar o dată. Dar nu pot să mai trăiesc cu asta.

Am simțit cum tot aerul din bucătărie se rarefiază. Am rămas nemișcată, cu lingura suspendată deasupra farfuriei. Nu am plâns. Nu am țipat. Doar am simțit un gol imens care mi-a înghițit toate amintirile: vacanțele la mare cu copiii, serile când dansam pe hol, certurile noastre mărunte despre cine spală vasele.

— Cu cine? am întrebat mecanic, dar nici măcar nu voiam să știu.

— Cu o colegă de la serviciu… Nu contează cine e. Contează că am greșit și nu mai pot să te privesc în ochi fără să simt că te mint.

Am tăcut mult timp. În mintea mea se derulau scene din trecut: cum ne-am cunoscut la coadă la pâine în ’92, cum am plâns împreună când s-a născut Raluca, cum ne-am ținut de mână la înmormântarea mamei mele. Toate păreau acum minciuni sau cel puțin incomplete.

În zilele care au urmat, am trăit ca un robot. Mergeam la serviciu la școală — predau limba română la un liceu din oraș — și încercam să nu mă gândesc la nimic. Raluca și Vlad, copiii noștri, erau plecați la facultate în București și Cluj. Nu le-am spus nimic. M-am temut că îi voi dezamăgi sau că vor începe să-l judece pe tatăl lor.

Seara, Doru încerca să vorbească cu mine.

— Mariana, te rog… Nu vreau să ne pierdem. Am greșit, dar te iubesc.

— Dacă mă iubeai, nu făceai asta! i-am răspuns într-o noapte, cu voce stinsă.

— Nici eu nu știu ce a fost cu mine… M-am simțit invizibil, neimportant… Parcă nu mai eram bărbatul de care ai avut nevoie.

Asta m-a durut cel mai tare: nu cu cine m-a înșelat, ci DE CE. Ce nu i-am dat? Unde am greșit? Am început să mă uit în oglindă altfel: ridurile din jurul ochilor, părul încărunțit pe la tâmple, kilogramele adunate după două sarcini și ani de stres. M-am întrebat dacă nu cumva eu l-am împins spre altcineva.

Într-o duminică dimineață, sora mea, Simona, a venit la cafea.

— Ești palidă rău, Mariana! Ce-ai pățit?

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul.

— Să nu-ți bagi prostii în cap! Nu e vina ta! Bărbații fac prostii uneori pentru că nu știu să ceară ce au nevoie. Dar tu ai dreptul să fii furioasă! Ai dreptul să-l pui să plece dacă nu mai poți!

Dar nu voiam să-l dau afară. Îl iubeam încă, chiar dacă mă durea fiecare privire a lui.

Au trecut luni de zile în care am dormit spate-n spate sau nici atât. Doru a încercat să repare lucrurile: a început să gătească cina, a venit cu flori acasă fără motiv, a propus să mergem la consiliere de cuplu.

La prima ședință, psihologul ne-a întrebat:

— Ce vă ține împreună?

Am tăcut amândoi. Apoi Doru a spus:

— Frica de singurătate… și dragostea pentru copiii noștri.

Eu am adăugat:

— Obișnuința… și speranța că poate putem fi iar fericiți.

Am început să vorbim mai mult despre noi doi, despre ce ne lipsește și ce ne doare. Am aflat că Doru s-a simțit mereu pe locul doi după copii și serviciu; eu m-am simțit mereu responsabilă pentru toată lumea și prea obosită ca să mai fiu femeia pasională din tinerețe.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine duce gunoiul (pretext pentru toate frustrările nespuse), Doru a izbucnit:

— Tu nu vezi că nici măcar nu mă mai atingi? Când ai râs ultima oară cu mine?

Am izbucnit și eu:

— Și tu când ai stat ultima dată lângă mine fără telefon sau fără să te uiți la meci?

Ne-am privit lung și am început să plângem amândoi. Pentru prima dată după mult timp, ne-am îmbrățișat sincer.

Nu pot spune că l-am iertat complet sau că rana s-a vindecat. Dar am început să reconstruim ceva nou pe ruinele vechii noastre vieți.

Când Raluca a venit acasă de Crăciun și ne-a văzut împreună la masă, mi-a șoptit:

— Mami, sunteți bine?

Am zâmbit trist:

— Încercăm…

Acum mă întreb adesea: oare chiar putem ierta cu adevărat? Sau doar învățăm să trăim cu durerea? Voi ce credeți — merită să lupți pentru o iubire veche sau e mai bine să o iei de la capăt?