„Nu vreau să fiu ca tata!” – Povestea unei familii destrămate de alcool și tăcere

— Iar ai venit beat acasă, Gheorghe! Ți-ai uitat iar familia pe la birt?
Vocea mamei răsuna ca un ecou spart în bucătăria mică, unde aburul de la ciorba de cartofi se amesteca cu mirosul greu de țuică. Eu, Radu, stăteam ascuns după ușa camerei mele, cu inima bătând nebunește, încercând să nu respir prea tare. Aveam doar 12 ani, dar deja știam că liniștea serii nu era decât liniștea dinaintea furtunii.

Tata a trântit ușa de la intrare, iar sticla din buzunarul hainei a scos un clinchet sec. — Lasă-mă-n pace, Mario, că n-ai tu grijile mele! Ai grijă de copii și nu-mi mai bate capul!

Am auzit-o pe mama oftând, apoi pașii ei grăbiți spre camera mea. A intrat încet, cu ochii roșii și obrajii umezi. — Radu, du-te la culcare, mamă. Nu-i nimic, trece și asta…

Dar nu trecea niciodată. În fiecare seară, tata venea acasă tot mai obosit, tot mai supărat pe lume și pe el însuși. Îl vedeam cum se prăbușește pe scaun, cum își toarnă un pahar și cum începe să vorbească singur despre vremurile când era tânăr și visa să fie altceva decât un muncitor la combinat.

Într-o duminică, când toți copiii din bloc jucau fotbal în fața scării, eu stăteam la geam și îi priveam. Nu aveam voie să ies. Mama zicea că nu e bine să mă vadă lumea cu hainele rupte sau cu vânătăile de pe brațe. — O să râdă copiii de tine, Radu. Mai bine citește o carte.

Dar cărțile nu mă ajutau să uit. Noaptea, când tata începea să țipe la mama sau să spargă farfurii, îmi puneam perna pe cap și mă rugam să adoarmă repede. Uneori, îl auzeam plângând în bucătărie. Alteori, îl simțeam cum intră în camera mea și mă privește lung, cu ochii tulburi.

— Să nu fii ca mine, băiete… Să nu fii ca mine…

Anii au trecut greu. La școală eram mereu obosit și absent. Doamna profesoară de română, doamna Popescu, m-a tras odată deoparte:

— Radu, ce se întâmplă acasă? Ai nevoie de ajutor?

Am dat din cap că nu. Mi-era rușine să spun adevărul. În satul nostru din Bărăgan, toți știau despre tata, dar nimeni nu vorbea. Era mai ușor să întorci privirea decât să ajuți.

În clasa a opta am avut prima criză de panică. Tata venise acasă mai devreme decât de obicei și găsise frigiderul gol. A început să urle la mama că e o proastă și că nu știe să țină o casă. Eu am ieșit din cameră și am strigat la el:

— Las-o în pace! Nu e vina ei!

A fost prima dată când i-am ținut piept. M-a privit lung, apoi a ridicat mâna spre mine. Mama s-a pus între noi și a început să plângă. În seara aceea am fugit din casă și m-am ascuns în spatele blocului până dimineața.

După acel episod, ceva s-a rupt în mine. Nu mai voiam să fiu copilul care tace și înghite totul. Am început să scriu într-un caiet tot ce simțeam: furie, frică, rușine. Scrisul a devenit singurul meu prieten.

La liceu am plecat la oraș, la Brăila. M-am cazat la internat și am simțit pentru prima dată ce înseamnă liniștea adevărată: fără țipete, fără sticle sparte, fără miros de alcool. Dar liniștea asta era ciudată; uneori mă trezeam noaptea speriat că aud vocea tatălui meu.

Într-o zi, la ora de psihologie, doamna Ionescu ne-a pus să vorbim despre familie. Când mi-a venit rândul, am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Familia mea… nu e ca în filmele alea frumoase. Tata bea mult și… uneori ne e frică de el.

Clasa a tăcut brusc. Un coleg, Vlad, s-a apropiat de mine după oră:

— Și la mine acasă e la fel… N-am spus nimănui până acum.

Am început să vorbim zilnic despre ce trăim acasă. Am descoperit că nu suntem singurii; încă doi colegi aveau părinți alcoolici. Ne-am făcut un fel de „club al supraviețuitorilor”. Ne ascultam unii pe alții și ne promiteam că noi nu vom fi ca părinții noștri.

Într-o vacanță de iarnă m-am întors acasă. Tata era mai bătrân, mai obosit. M-a privit lung când am intrat pe ușă:

— Ai crescut mare… Ce faci la școală?

— Învăț bine, tată.

A oftat adânc și a început să plângă în hohote.

— Iartă-mă, Radu… N-am știut altfel…

L-am îmbrățișat pentru prima dată după mulți ani. Am simțit că încă îl iubesc, dar nu pot uita tot ce a fost.

Acum sunt student la psihologie și vreau să ajut copiii care trec prin ce am trecut eu. Mama încă locuiește cu tata; uneori mă sună plângând, alteori râde ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată.

Mă întreb adesea: câți copii ca mine mai tac încă? Câți adulți aleg să ignore răul din casele lor? Poate dacă am vorbi mai mult despre asta, n-ar mai fi atâta tăcere și atâta durere ascunsă sub preșul unei „familii normale”.

Oare voi avea vreodată curajul să-mi iert complet părinții? Sau să mă iert pe mine că n-am putut schimba nimic atunci?