Ajut mereu, dar la ce preț? Povestea mea despre sacrificiu, familie și limite

— Ioana, iar nu vii la noi? Ce, iar ai treabă cu copiii tăi? — vocea mamei răsună în telefon, tăioasă, cu acea notă de reproș pe care o cunosc atât de bine. Mă uit la ceas: e sâmbătă dimineața, ora la care ar trebui să fiu cu familia mea la micul dejun. Dar deja simt cum stomacul mi se strânge, iar inima îmi bate mai repede.

— Mamă, am promis copiilor că mergem în parc azi. Și Mihai a zis că vrea să gătim împreună… — încerc să mă justific, dar știu că nu are rost.

— Lasă, că și eu am nevoie de tine! Sora ta nu face nimic prin casă, iar eu nu mai pot! — aud cum trântește ceva pe fundal. — Tu ești singura pe care mă pot baza!

Închid ochii și inspir adânc. De când tata a murit, totul a căzut pe umerii mei. Sora mea, Alina, cu patru ani mai mică decât mine, încă locuiește cu mama la apartamentul vechi din Drumul Taberei. Are 28 de ani, dar nu a ținut niciodată un job mai mult de trei luni. Mereu găsește scuze: ba șeful e rău, ba colegii nu o plac, ba e prea obosită. Mama o apără mereu: „E sensibilă, nu e ca tine.”

Eu am plecat de acasă la 22 de ani, m-am căsătorit cu Mihai și avem doi copii: Andreea (8 ani) și Vlad (5 ani). Am un job solicitant la o firmă de contabilitate, iar Mihai lucrează în construcții. Nu suntem bogați, dar ne descurcăm. Sau ne descurcam… până când mama a început să mă sune zilnic: „Vino să mă ajuți cu cumpărăturile”, „Alina nu știe să facă mâncare”, „Trebuie să mergem la doctor”.

La început am zis că e normal, e mama mea. Dar au trecut doi ani și nimic nu s-a schimbat. Ba dimpotrivă: Alina pare să devină tot mai dependentă de ajutorul meu. Nu-și caută serviciu, nu-și face treburile prin casă, iar mama îi ia mereu apărarea.

— Ioana, tu ești sora mai mare! Tu trebuie să ai grijă de noi! — mi-a spus mama într-o seară când am încercat să îi explic că nu mai pot.

Mihai încearcă să fie înțelegător, dar îl simt cum se îndepărtează. — Ioana, copiii te văd tot mai rar. Mereu ești plecată la mama ta sau vorbești la telefon cu ea. Când mai avem timp pentru noi? — mi-a spus într-o seară când am ajuns acasă târziu, după ce am dus-o pe mama la spital pentru o analiză banală.

— Ce vrei să fac? Să le las baltă? Să nu le mai ajut? — am ridicat vocea fără să vreau.

— Nu zic asta… dar nici nu poți trăi numai pentru ele! Și noi avem nevoie de tine! — Mihai a oftat și a ieșit din cameră.

M-am simțit sfâșiată. Pe de o parte, simțeam că dacă nu le ajut pe mama și pe Alina sunt o fiică și o soră rea. Pe de altă parte, vedeam cum familia mea suferă: copiii întreabă mereu „Când vine mami acasă?”, Mihai devine tot mai tăcut.

Într-o duminică dimineață am decis să nu răspund la telefon când mama m-a sunat. Am stat cu copiii în parc, am râs, am făcut poze. Seara însă, când am ajuns acasă, aveam 12 apeluri pierdute și un mesaj: „Nu-ți pasă deloc de noi! Dacă pățeam ceva?”

Am cedat și am fugit la ele. Le-am găsit certându-se din cauza unui mop rupt. Mama plângea, Alina țipa că nu e vina ei. Când am încercat să le liniștesc, Alina mi-a aruncat în față:

— Tu crezi că e ușor să stai aici cu ea toată ziua? Tu ai scăpat! Eu n-am avut norocul tău!

— Noroc? Alina, eu muncesc zi de zi ca să-mi țin familia! Tu ai încercat vreodată să fii independentă?

— Nu toți suntem ca tine! — a răspuns ea printre lacrimi.

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi: — Nu vă certați! Ioana, tu ești singura care poate ține familia asta unită…

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. De ce trebuie mereu să fiu eu cea responsabilă? De ce nu pot și ele să facă un efort?

În acea noapte Mihai m-a găsit plângând în bucătărie.

— Ioana… trebuie să alegi ce vrei pentru tine. Nu poți salva pe toată lumea.

— Dar dacă le las baltă? Dacă pățesc ceva?

— Și dacă familia noastră se destramă? Atunci cine te va ajuta pe tine?

Nu am dormit deloc în noaptea aceea. A doua zi am decis să vorbesc deschis cu mama și Alina.

— Mamă, Alina… vă iubesc mult, dar nu mai pot continua așa. Trebuie să vă asumați fiecare partea voastră de responsabilitate. Eu am propria mea familie care are nevoie de mine.

Mama a început să plângă: — O să ne abandonezi?

— Nu vă abandonez! Dar trebuie să înțelegeți că nu pot fi mereu salvatorul vostru.

Alina s-a uitat la mine cu ură: — Știam eu că te-ai schimbat de când ai plecat!

Am plecat cu inima grea. Încerc să mă țin tare pe poziție, dar vinovăția mă macină zilnic. De fiecare dată când văd un apel de la mama sau un mesaj de la Alina, inima îmi sare din piept.

Uneori mă întreb: oare există vreo cale prin care să-mi ajut familia fără să mă pierd pe mine însămi? Sau trebuie să aleg între datoria față de cei care m-au crescut și iubirea pentru cei pe care i-am adus pe lume?

Voi ce ați face în locul meu? Cum găsiți echilibrul între ajutor și sacrificiu?