Întotdeauna tânără? Povestea mea despre blestemul aparențelor și lupta cu propria familie

— Nu poți să porți rochia aia, Mara, arăți ca o fetiță de 15 ani! a izbucnit mama, trântind ușa dulapului cu o forță care m-a făcut să tresar. Aveam 32 de ani și încă trăiam cu impresia că nu sunt niciodată destul de „adultă” pentru propria mea familie. M-am privit în oglindă, încercând să văd ce vedea ea: piele netedă, ochi mari, fără riduri, fără urme de timp. Dar eu vedeam doar o femeie prinsă între două lumi — una care mă voia mereu tânără și alta care mă acuza că nu sunt destul de matură.

Totul a început când eram mică. La fiecare reuniune de familie, mătușa Lidia îmi ciupea obrajii și spunea cu voce tare: „Mara, tu n-o să îmbătrânești niciodată! Să vezi ce noroc ai!” Tata râdea, mama zâmbea forțat, iar eu mă simțeam ca o păpușă expusă pe raft. La școală, colegii mă tachinau: „Ești prea mică să intri la liceu?” sau „Ce faci aici, pitico?” Am învățat să zâmbesc și să nu răspund, dar în sufletul meu se adunau frustrări pe care nu le puteam rosti nimănui.

Anii au trecut, dar nimic nu s-a schimbat. La primul meu job, șefa mea, doamna Popescu, m-a întrebat la interviu dacă am buletin. „Arăți de parcă ai venit direct de la liceu,” a spus ea râzând. Am primit postul, dar colegii mă priveau mereu cu suspiciune, ca și cum nu aș fi avut dreptul să fiu acolo. În fiecare dimineață îmi puneam machiaj în exces, încercând să-mi adaug ani pe chip, dar tot ce reușeam era să mă simt și mai falsă.

Acasă, lucrurile erau la fel de complicate. Mama insista să port haine sobre, „ca o femeie serioasă”, iar tata glumea că ar trebui să-mi arăt buletinul la fiecare întâlnire. Fratele meu mai mare, Vlad, îmi spunea mereu: „Tu n-o să fii niciodată luată în serios dacă arăți ca o copilă.” M-am simțit mereu prinsă între dorința lor de a mă proteja și nevoia mea de a fi văzută așa cum sunt.

Cel mai greu mi-a fost când l-am cunoscut pe Radu. Ne-am întâlnit la o petrecere organizată de prieteni comuni. El era fermecător, matur, cu un zâmbet cald care părea că vede dincolo de aparențe. Dar după câteva luni de relație, mama l-a invitat la noi acasă. În timpul cinei, mama a spus cu voce tare: „Sper că știi că Mara e încă un copil la suflet.” Radu a zâmbit stânjenit, iar eu am simțit cum mi se rupe ceva în interior. După acea seară, relația noastră s-a răcit. Radu mi-a spus într-o zi: „Nu știu dacă pot fi cu cineva care nu e lăsat să crească.”

Am început să evit oglinzile. Îmi ascundeam chipul sub pălării largi și ochelari mari. Mergeam la cosmeticiene care îmi recomandau tratamente pentru „întinerire”, iar eu voiam doar să par mai matură. Într-o zi, am cedat și am plătit pentru un machiaj profesional înaintea unei întâlniri importante la serviciu. Când am intrat în birou, colega mea Irina m-a privit lung și a spus: „Ce rost are să te machiezi atât? Oricum nu te ia nimeni în serios.”

În acea seară am izbucnit în plâns în fața oglinzii din baie. Mama a venit să mă întrebe ce s-a întâmplat. I-am spus totul — despre cum mă simt invizibilă, despre cum fiecare compliment despre tinerețea mea e ca un blestem care mă ține pe loc. Mama m-a privit lung și mi-a spus: „Nu știam că te doare atât de tare. Eu doar voiam să te protejez.” Dar era prea târziu; rana era deja adâncă.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Dobre, m-a întrebat într-o ședință: „Cine ești tu fără toate aceste etichete puse de ceilalți?” Nu am știut ce să răspund. Am realizat că nu mă cunosc deloc — că toată viața am încercat să fiu ceea ce voiau ceilalți să vadă.

Într-o zi, după luni de terapie, am avut curajul să port o rochie colorată la o întâlnire de familie. M-am așezat la masă și am privit-o pe mama în ochi. Ea a oftat și a spus: „Ești frumoasă, Mara.” Pentru prima dată am simțit că nu mai trebuie să demonstrez nimic nimănui.

Astăzi încă lupt cu imaginea din oglindă și cu vocile din jurul meu. Dar încerc să-mi găsesc propriul drum, dincolo de aparențe și etichete. Poate că nu voi scăpa niciodată complet de blestemul tinereții veșnice, dar acum știu că valoarea mea nu stă în felul în care arăt.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu povara unor complimente care ne dor? Oare când vom învăța să ne vedem cu adevărat unii pe alții?