Am sprijinit-o pe fiica mea când a divorțat, iar acum, când s-a întors la fostul soț, am devenit dușmanul ei

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei care mirosea a cafea arsă și a lacrimi vechi. Fata mea stătea în fața mea, cu ochii roșii și buzele strânse, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsea cuvintele.

— Mamă, te rog… nu mai vreau să discutăm despre asta. E viața mea! a șoptit ea, evitându-mi privirea.

Așa a început sfârșitul prieteniei noastre. O prietenie pe care am crezut-o indestructibilă, crescută din nopți nedormite, din povești la ceai și din promisiuni că vom fi mereu una pentru cealaltă. Irina a fost copilul meu unic, lumina ochilor mei. Am crescut-o singură după ce tatăl ei a plecat fără să privească înapoi. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic și am făcut totul ca să-i fie bine. Când l-a cunoscut pe Vlad, am simțit că în sfârșit cineva o va proteja și o va iubi cum merită.

Dar viața nu e niciodată atât de simplă. Vlad s-a dovedit a fi un om rece, distant, mereu nemulțumit. Am văzut-o pe Irina stingându-se încet, pierzându-și zâmbetul și pofta de viață. Când mi-a spus că vrea să divorțeze, am simțit că mi se rupe sufletul, dar am sprijinit-o fără ezitare. Am fost acolo la fiecare pas: la tribunal, la împărțirea lucrurilor, la nopțile în care plângea pe umărul meu și mă întreba dacă va mai putea iubi vreodată.

— Ești puternică, draga mea. O să treci peste asta. Sunt aici pentru tine! îi spuneam mereu.

Au trecut doi ani de atunci. Doi ani în care am crezut că ne-am regăsit una pe cealaltă. Ieșeam împreună la film, găteam rețete noi și râdeam ca două adolescente. Apoi, într-o zi, am observat că Irina devenise din nou absentă. Își verifica telefonul pe ascuns, primea mesaje târziu în noapte și dispărea ore întregi fără să spună unde merge.

— Ce se întâmplă cu tine? am întrebat-o într-o seară.

— Nimic… doar sunt obosită de la muncă.

Dar eu știam că nu era doar oboseala. Într-o după-amiază ploioasă de aprilie, am găsit răspunsul: Vlad era din nou în viața ei. L-am văzut ieșind din blocul nostru, cu capul plecat și mâinile în buzunare. M-am simțit trădată. Cum putea să se întoarcă la omul care o făcuse să sufere atât?

— Irina! Cum poți să faci asta? Ai uitat tot ce ai îndurat? Ai uitat cum plângeai nopți întregi?

— Nu ai de unde să știi ce simt eu! Nu ești în locul meu! mi-a răspuns ea furioasă.

Din acel moment, ceva s-a rupt între noi. Oricât încercam să vorbim, ajungeam mereu la ceartă. Eu îi reproșam că se întoarce la trecut, ea îmi spunea că nu o las să fie fericită. M-am trezit peste noapte din mamă-sprijin în mamă-dușman.

Prietenii mei îmi spuneau să o las în pace, că e adultă și trebuie să-și trăiască viața cum vrea. Dar cum să stau deoparte când știu cât a suferit? Cum să nu mă doară când văd că se aruncă iar în brațele celui care i-a frânt inima?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Irina a plecat trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu fața în palme și inima sfâșiată de vinovăție și furie. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă. Poate am fost prea protectoare? Poate nu i-am dat destul spațiu să greșească singură?

Zilele au trecut greu. Irina nu mi-a mai răspuns la mesaje și nici la telefon. Am aflat de la vecini că s-a mutat din nou cu Vlad. M-am simțit abandonată și inutilă. Toată viața mea fusese construită în jurul ei și acum nu mai aveam nimic.

Într-o duminică dimineață, am primit un mesaj scurt: „Mamă, te rog să nu mă mai cauți o vreme.” Atât. Fără explicații, fără promisiuni că va reveni. Am plâns ore întregi, simțind că pierd nu doar fiica mea, ci și prietena mea cea mai bună.

M-am întrebat dacă dragostea de mamă poate fi uneori prea sufocantă. Dacă dorința de a-ți proteja copilul îl poate face să fugă de tine. Dacă nu cumva fiecare om are dreptul la propriile greșeli și suferințe.

Acum stau singură în apartamentul nostru mic din București și mă uit la pozele cu Irina micuță, râzând la soare sau dormind cu capul pe umărul meu. Îmi dau seama că nu pot controla viața ei oricât mi-aș dori. Tot ce pot face e să sper că va fi bine și că într-o zi se va întoarce la mine.

Oare cât de mult trebuie să iubești ca să știi când să te oprești? Și câte inimi trebuie să se frângă până când învățăm să ne lăsăm copiii să-și trăiască propriile vieți?