Fostul meu soț i-a cumpărat fiului nostru un apartament, iar noua lui soție nu se poate opri din a se plânge

— Nu-mi vine să cred că iar a început, mi-am spus în gând, în timp ce telefonul vibra pe masă. Era Mirela, noua soție a fostului meu soț, Radu. De când i-a cumpărat Vladului, fiului nostru, un apartament, parcă nu mai are liniște. În fiecare zi găsește ceva de comentat: ba că apartamentul e prea mare, ba că Vlad nu merită, ba că Radu ar fi trebuit să se consulte cu ea. Mă simt prinsă într-o furtună care nu se mai termină, iar Vlad, la cei 19 ani ai lui, nu știe cum să gestioneze toată această tensiune.

— Nu e corect, Simona! De ce Vlad primește totul de-a gata? Ce exemplu îi dai? a țipat Mirela la telefon, fără să-mi lase timp să răspund.

Am inspirat adânc, încercând să-mi păstrez calmul. — Mirela, apartamentul e pentru Vlad, nu pentru mine. Radu a vrut să-l ajute să aibă un început bun, cum și părinții tăi te-au ajutat pe tine. Nu e vorba de exemplu, ci de sprijin.

— Nu mă interesează! Eu nu sunt de acord și nici nu vreau să mai aud de asta! a trântit telefonul.

M-am așezat pe canapea, cu ochii în lacrimi. Nu înțelegeam de unde atâta răutate. Cu Radu am fost căsătoriți 12 ani. Ne-am despărțit civilizat, fără scandaluri, și am rămas în relații bune, mai ales pentru Vlad. Victoria, fosta mea soacră, a rămas ca o mamă pentru mine. Mă suna des, mă întreba de sănătate, venea la zilele de naștere ale lui Vlad și chiar la sărbători. Dar de când a apărut Mirela, totul s-a schimbat.

Într-o seară, la o cafea cu Victoria, am simțit nevoia să-i spun tot ce mă apasă.

— Victoria, nu mai pot. Mirela mă sună zilnic, mă ceartă, îl ceartă și pe Vlad. Parcă nu mai avem liniște. Radu nu zice nimic, doar dă din umeri.

Victoria m-a privit cu ochii ei blânzi, dar obosiți. — Simona, știu că nu-ți e ușor. Mirela e geloasă, nu pe Vlad, ci pe relația ta cu Radu și cu mine. Nu știe să fie mamă vitregă, nu știe să iubească un copil care nu e al ei. Dar Vlad are nevoie de tine, de noi. Nu lăsa răutatea ei să vă strice liniștea.

Am dat din cap, dar în sufletul meu era furtună. Vlad, deși încerca să fie puternic, era vizibil afectat. Într-o seară, l-am găsit în camera lui, cu ochii roșii.

— Mamă, de ce nu mă vrea Mirela? Ce am făcut?

M-am așezat lângă el și l-am strâns în brațe. — Nu e vina ta, Vlad. Unii oameni nu știu să iubească decât copiii lor. Tu nu trebuie să te schimbi pentru nimeni. Ești un băiat bun și meriți tot ce e mai bun.

— Dar tata nu zice nimic. Parcă îi e frică de ea. Și eu mă simt vinovat că am primit apartamentul. Poate ar trebui să-l dau înapoi…

— Nici să nu te gândești! Tata ți-a cumpărat apartamentul pentru că te iubește și vrea să te ajute. Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru asta.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mirela a început să-i trimită mesaje lui Vlad, să-l acuze că profită de tatăl lui, că nu e recunoscător, că ar trebui să muncească pentru tot ce are. Vlad s-a închis în el, nu mai voia să iasă din casă, nu mai răspundea la telefon. Am simțit că-l pierd.

Am decis să merg la Radu, să vorbim față în față. L-am găsit în sufrageria lor, cu Mirela lângă el, încruntată.

— Radu, trebuie să vorbim. Vlad nu mai e bine. Mirela îl hărțuiește cu mesaje, îl face să se simtă vinovat pentru apartament. Nu e normal!

Radu a oftat, evitându-mi privirea. — Simona, nu vreau scandal. Mirela are dreptate într-un fel, poate am fost prea generos…

— Generos? E copilul tău! Nu e vina lui că tu ai ales să te recăsătorești cu cineva care nu-l acceptă! Vlad nu trebuie să plătească pentru alegerile tale!

Mirela a sărit ca arsă. — Nu ai dreptul să vii aici și să faci scandal! Vlad e un răsfățat, nu știe ce e munca! Eu nu am primit nimic de la părinții mei!

— Poate de asta ești atât de amară, Mirela, am spus cu voce tremurată. Dar nu ai dreptul să-ți verși frustrările pe copilul meu!

Am plecat de acolo cu inima frântă. Vlad m-a așteptat acasă, cu ochii plini de speranță. — Ai rezolvat ceva?

— Nu știu, Vlad. Dar știu că nu trebuie să te lași doborât. Apartamentul e al tău, viața e a ta. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună că nu meriți.

În zilele ce au urmat, Victoria a venit la noi cu o prăjitură și cu un zâmbet cald. — Vlad, să știi că bunica ta te iubește și e mândră de tine. Nu asculta răutățile. Tu ești familia mea, orice ar fi.

Vlad a zâmbit timid, iar eu am simțit că, măcar pentru o clipă, liniștea s-a întors în casa noastră.

Dar mă întreb: de ce unii oameni nu pot accepta fericirea altora? De ce trebuie să ne luptăm pentru dreptul de a ne bucura de ceea ce merităm? Poate că răspunsul e mai aproape decât credem, dar oare îl vom găsi vreodată?