„Când Am Aduc-o pe Mama Mea în Vârstă să Locuiască cu Mine, Am Crezut că va Fi Foarte Dificil”: Au Trecut Aproape Două Săptămâni de Când Mama s-a Mutat

Viața are un mod de a ne arunca provocări neașteptate, adesea atunci când ne așteptăm mai puțin. Exact asta mi s-a întâmplat mie. Timp de mulți ani, am locuit singură în agitatul oraș București, în timp ce mama mea, Elena, a rămas în orașul nostru rural natal din județul Buzău. Totul era bine în familia noastră atâta timp cât părinții mei erau împreună. Dar apoi, tatăl meu, Ion, a murit brusc din cauza unui atac de cord. Mama nu putea rămâne singură, iar lucrurile au luat o întorsătură neplăcută.

Îmi amintesc clar ziua în care am decis să o aduc pe mama să locuiască cu mine. Era o dimineață rece de ianuarie, iar casa părea mai goală ca niciodată fără prezența tatălui. Mama se lupta să facă față pierderii, iar sănătatea ei se deteriora rapid. A fost întotdeauna o femeie puternică, dar durerea și-a pus amprenta asupra ei.

„Ana, nu știu dacă pot face asta,” mi-a spus ea la telefon, cu vocea tremurând de emoție.

„Mamă, nu poți rămâne acolo singură,” i-am răspuns ferm. „Împachetează-ți lucrurile. Vin să te iau.”

Drumul de la București la Buzău a fost lung și plin de emoții amestecate. Eram anxioasă cu privire la cum ne vom adapta să locuim împreună după atâția ani de separare. Știam că nu va fi ușor, dar nu puteam suporta gândul ca ea să fie singură.

Când am ajuns la apartamentul meu, am putut vedea oboseala în ochii ei. S-a uitat în jurul spațiului mic și a oftat.

„Nu e mult, dar e acasă,” am spus eu, încercând să par veselă.

„E minunat, Ana,” a răspuns ea slăbită.

Primele câteva zile au fost un vârtej de activități. A trebuit să rearanjăm apartamentul pentru a-i acomoda nevoile și a trebuit să îmi iau liber de la muncă pentru a o ajuta să se acomodeze. Era copleșitor, dar îmi spuneam mereu că este lucrul corect de făcut.

Cu toate acestea, pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni, realitatea situației noastre a început să se instaleze. Sănătatea mamei continua să se deterioreze și avea nevoie de îngrijire constantă. M-am trezit jonglând între muncă și îngrijire, și asta mă afecta atât fizic cât și emoțional.

Într-o seară, în timp ce o ajutam pe mama să se pregătească de culcare, s-a uitat la mine cu lacrimi în ochi.

„Ana, îmi pare atât de rău că sunt o povară,” a spus ea încet.

„Mamă, nu ești o povară,” i-am răspuns eu, încercând să-mi rețin propriile lacrimi. „Te iubesc și voi face tot ce este necesar pentru a te îngriji.”

Dar adânc în sufletul meu știam că lucrurile deveneau din ce în ce mai grele pe zi ce trece. Stresul îngrijirii afecta performanța mea la muncă și eram constant epuizată. Simțeam că eșuez atât la muncă cât și acasă.

Într-o noapte, după o zi deosebit de dificilă la muncă, am ajuns acasă și am găsit-o pe mama stând pe scaunul ei, uitându-se absent la televizor. Nici măcar nu a observat când am intrat.

„Mamă?” am strigat încet.

S-a întors să se uite la mine, dar nu era nicio recunoaștere în ochii ei.

„Cine ești?” a întrebat ea, cu vocea plină de confuzie.

Inima mi-a căzut. Era clar că starea ei mentală se deteriora și ea. Știam că avem nevoie de ajutor, dar nu știam unde să mă îndrept.

A doua zi dimineață, am făcut o programare la medicul ei. După un examen amănunțit, el mi-a confirmat cele mai mari temeri – starea mamei se înrăutățea rapid și avea nevoie de îngrijire specializată pe care nu i-o puteam oferi acasă.

A fost una dintre cele mai grele decizii pe care le-am luat vreodată, dar știam că era timpul să iau în considerare un azil. Gândul de a o plasa într-o instituție mă umplea de vinovăție și tristețe, dar știam că era cea mai bună opțiune pentru bunăstarea ei.

Pe măsură ce ne îndreptam spre azil câteva zile mai târziu, mama mi-a strâns mâna strâns.

„Ana, promite-mi că vei veni des în vizită,” a spus ea încet.

„Promit, mamă,” i-am răspuns eu cu vocea tremurând.

Viața are un mod de a ne arunca provocări neașteptate și uneori trebuie să facem alegeri dificile pentru cei pe care îi iubim. Au trecut aproape două săptămâni de când mama s-a mutat la azil și, deși a fost incredibil de greu pentru amândouă, știu că primește îngrijirea de care are nevoie.

O vizitez în fiecare zi după muncă și, deși nu este același lucru ca atunci când era acasă cu mine, găsesc alinare știind că este în siguranță și bine îngrijită. Călătoria noastră nu a fost ușoară, dar este un memento că dragostea uneori înseamnă să faci alegeri dificile pentru binele celor dragi.