„Tată! Mama s-a Îmbolnăvit și au Dus-o la Spital. Am Dus-o pe Zoey la Bunica”: Indiferența Mea a Condus-o pe un Pat de Spital
În acea zi, stăteam la stația de autobuz, așteptând autobuzul. Era surprinzător de puțină lume în jur. Doar eu și un tip care vorbea la telefon. Neavând altceva de făcut, am ascultat ce spunea el.
„Da, draga mea, voi lua niște bomboane pe drum… Ce? Vrei pizza? Dar asta e în cealaltă parte a orașului… Bine, voi merge, orice pentru tine,” a spus tânărul cu tandrețe.
M-am întors, simțind o înțepătură de ceva ce nu puteam identifica. Era gelozie? Regret? Nu eram sigur. Tot ce știam era că relația mea cu Ioana fusese tensionată de luni de zile. Abia mai vorbeam și, când o făceam, era de obicei despre lucruri banale precum facturi sau cumpărături.
M-am urcat în autobuz și am găsit un loc lângă fereastră. Pe măsură ce autobuzul se zguduia pe drum, mă gândeam la cât de diferite erau lucrurile înainte. Ioana și cu mine fuseserăm atât de îndrăgostiți odată. Obișnuiam să vorbim ore întregi despre visele și planurile noastre pentru viitor. Dar undeva pe drum, viața ne-a stat în cale. Munca, copiii, responsabilitățile—s-au adunat toate până când nu a mai rămas loc pentru noi.
Când am ajuns acasă în acea seară, casa era ciudat de liniștită. Zoey se juca în camera ei, iar Ioana nu era nicăieri de găsit. Am strigat-o pe nume dar nu am primit niciun răspuns. Panica a început să se instaleze pe măsură ce căutam prin casă. În cele din urmă, am găsit-o în dormitorul nostru, întinsă pe pat, palidă și fără reacție.
Am sunat la 112, mâinile tremurându-mi în timp ce formam numărul. Paramedicii au sosit rapid și au dus-o pe Ioana la spital. Am urmat cu mașina mea, mintea mea fiind plină de vinovăție și frică. Cum nu observasem că era atât de bolnavă? Fusesem atât de absorbit în propria mea lume încât am ratat toate semnele?
La spital, mi-au spus că Ioana suferise un atac sever de anxietate provocat de stres și epuizare. Doctorul m-a întrebat dacă au existat schimbări semnificative sau factori de stres în viața ei recent. Nu știam ce să spun. Cum aș fi putut explica că indiferența mea o adusese în acest punct?
Am sunat-o pe mama și i-am cerut să aibă grijă de Zoey pentru câteva zile. A fost de acord fără ezitare, simțind urgența din vocea mea. Am dus-o pe Zoey la casa ei și am încercat să-i explic ce se întâmplă într-un mod pe care o fetiță de șase ani l-ar putea înțelege.
„Mami este foarte obosită și are nevoie să se odihnească puțin,” am spus, încercând să-mi păstrez vocea stabilă.
„Va fi bine?” a întrebat Zoey, cu ochii ei mari și albaștri plini de îngrijorare.
„Sper că da,” am spus, îmbrățișând-o strâns.
Înapoi la spital, stăteam lângă patul Ioanei, ținându-i mâna și rugându-mă pentru recuperarea ei. Pe măsură ce zilele treceau, ea începea încet să se îmbunătățească, dar relația noastră rămânea fragilă. Doctorii au spus că avea nevoie de timp și sprijin pentru a se recupera complet, dar nu puteam scăpa de sentimentul că era prea târziu.
Am realizat că indiferența mea ne-a costat mai mult decât doar fericirea noastră—aproape că i-a costat viața Ioanei. Și acum, stând acolo și privindu-i somnul, mă întrebam dacă vom reuși vreodată să ne regăsim drumul unul către celălalt.