„Soacra Ne Cheamă Să O Ajutăm în Fiecare Weekend: La 35 de Ani, Merit Să Îmi Trăiesc Propria Viață”

În ultimul deceniu, am fost căsătorită cu Andrei și, de-a lungul acestor ani, am făcut tot posibilul să construiesc o relație bună cu mama lui, Elena. Nu a fost întotdeauna ușor, dar am crezut mereu că familia este importantă. Cu toate acestea, de când ne-am mutat din suburbii în agitația orașului, lucrurile au luat o întorsătură neplăcută.

Elena a fost întotdeauna oarecum dependentă de noi, dar acest lucru a devenit mai pronunțat după mutarea noastră. În fiecare vineri seară, fără greș, ne sună. „Andrei, Maria,” spune ea cu vocea ei dulce dar insistentă, „am nevoie să veniți în weekend. Sunt atâtea de făcut prin casă.”

Refuzul pare exclus. Se simte nepoliticos și nerecunoscător, mai ales că a făcut atât de multe pentru Andrei când era mic. Așa că, în fiecare weekend, ne facem bagajele și ne întoarcem în suburbii. Ne petrecem sâmbetele făcând curățenie în toată casa ei, gătind mese pentru săptămână, spălând rufe și având grijă de orice alte treburi gospodărești de care are nevoie.

Problema este că această rutină a început să mă afecteze. Am 35 de ani acum și simt că am dreptul să îmi trăiesc propria viață. Lucrez într-un job solicitant în timpul săptămânii și weekendurile ar trebui să fie timpul meu pentru relaxare și reîncărcare. În schimb, au devenit o extensie a săptămânii mele de muncă.

Am încercat să vorbesc cu Andrei despre asta. „Andrei,” i-am spus într-o seară după un alt weekend epuizant la casa mamei lui, „trebuie să stabilim niște limite cu mama ta. Nu putem continua așa în fiecare weekend.”

S-a uitat la mine cu un amestec de vinovăție și neputință. „Știu, Maria,” a spus el încet. „Dar e mama mea. Are nevoie de noi.”

Am înțeles punctul lui de vedere, dar nu mi-a fost mai ușor. Am început să mă simt resentimentară față de Elena. De ce nu putea înțelege că avem nevoie de timpul nostru? De ce trebuia să fie atât de solicitantă?

O săptămână deosebit de stresantă la muncă m-a împins la limita răbdării. Până vineri seara eram epuizată și mă temeam de inevitabilul apel de la Elena. Când telefonul a sunat, am simțit un nod în stomac.

„Maria,” a spus ea imediat ce am răspuns, „am nevoie ca tu și Andrei să veniți mâine. Grădina trebuie plivită și sunt multe rufe de spălat.”

Am tras adânc aer în piept și am încercat să-mi păstrez vocea calmă. „Elena,” i-am spus, „nu putem veni weekendul acesta. Avem nevoie de timp pentru noi.”

A urmat o pauză lungă la celălalt capăt al liniei. Când a vorbit în cele din urmă, vocea ei era rece. „Înțeleg,” a spus ea. „Ei bine, dacă nu vă puteți deranja să ajutați familia, atunci poate că nu ar trebui să vă deranjați să veniți deloc.”

Am închis telefonul simțind un amestec de ușurare și vinovăție. Știam că am făcut ceea ce era corect pentru bunăstarea mea, dar asta nu făcea situația mai ușoară.

Săptămânile următoare au fost tensionate. Elena a încetat să ne mai sune complet. Andrei a încercat să facă pace între noi, dar era clar că mama lui se simțea trădată.

Weekendurile noastre erau în sfârșit libere, dar erau pline de o tăcere incomodă. Tensiunea din relația noastră era palpabilă. Eu și Andrei ne certam mai des și vedeam durerea din ochii lui de fiecare dată când vorbeam despre mama lui.

În cele din urmă, stabilirea limitelor a venit cu un preț mare. Relația noastră cu Elena nu a mai fost niciodată la fel. Ea a rămas distantă și rece, iar Andrei s-a luptat cu sentimentele de vinovăție și responsabilitate.

La 35 de ani, am luat în sfârșit o poziție pentru propria mea viață, dar a lăsat o ruptură în familia noastră care nu s-a vindecat niciodată complet.