Am ajuns să aleg între mama mea pe moarte și femeia pe care o iubeam, iar în seara în care soția mea și-a făcut bagajele am înțeles cât de tare ne rupsese boala

„Iar pleci?” a spus Irina din ușa dormitorului, cu vocea aia joasă care mă speria mai tare decât dacă ar fi țipat. „E două noaptea, Vlad.”

Aveam geaca pe mine și cheia mașinii în mână. Telefonul încă îmi vibra. Era tanti Rodica, vecina mamei.

„A vomat iar. Zice că nu mai poate să respire.”

M-am uitat la Irina și, pentru o secundă, am văzut exact ce îi făceam. Părul prins în grabă, tricoul meu vechi pe ea, ochii roșii de nesomn. În spatele ei, pe pat, erau facturile, cutia cu medicamentele ei pentru tiroidă, două farfurii nespălate pe noptieră. Casa noastră ajunsese un loc în care doar treceam.

„Trebuie să mă duc.”

„Tu mereu trebuie să te duci.”

N-am răspuns. Și poate fix asta a rupt ceva definitiv.

Mama a fost diagnosticată cu cancer acum nouă luni. La început am zis că rezistăm. Eu, Irina și mama. Că facem cu schimbul, că găsim o infirmieră, că mai vine și verișoara mea, Alina. În realitate, după primele două săptămâni, toți au început să dispară câte puțin. Alina avea copii și serviciu la supermarket. Infirmiera cerea bani pe care nu-i aveam. Iar mama… mama voia doar pe mine.

„Să nu mă lași singură, mamă”, îmi spunea, deși eu eram fiul ei și ea îmi zicea așa de când eram mic. „Când te aud în casă, parcă nu mă mai doare așa tare.”

Cum să plec?

Numai că, în timp ce eu mă lipeam tot mai mult de patul ei, de perfuzii, de analize, de mirosul ăla greu de spital și ceai de mentă, Irina se desprindea de mine. Nu din răutate. Din oboseală. Din foame de a fi văzută.

La început mă aștepta cu mâncare. După aia îmi lăsa farfuria în cuptor. Mai târziu nu mă mai întreba dacă vin acasă. Îmi scria doar: „Sunt la mama.” sau „Mi-am plătit singură rata.”

Am început să lipsesc și de la serviciu. Lucrez la un depozit de materiale de construcții, nimic spectaculos, dar mă ținea pe linia de plutire. Șeful m-a tras într-o zi deoparte.

„Vlad, îmi pare rău pentru maică-ta, dar nu mai merge așa. Ori ești aici, ori nu ești.”

Am ieșit afară și am stat zece minute lângă paleții cu gresie, uitându-mă în gol. Mi se tăiaseră picioarele. Nu i-am zis Irinei în ziua aia că practic rămăsesem fără serviciu. Mi-a fost rușine. Ea deja plătea tot mai mult din salariul ei de contabilă. Întreținere, curent, benzină, mâncare. Eu veneam cu pungi de la farmacie și cu cearcăne.

Într-o seară, când am ajuns acasă, am găsit-o stând pe jos, în bucătărie. Nu plângea. Doar stătea.

„Ce-ai pățit?” am întrebat.

„S-a stricat mașina de spălat. Dar stai liniștit, am rezolvat eu.”

Felul în care a zis „eu” m-a lovit direct în piept.

M-am așezat lângă ea și am vrut să o iau în brațe. S-a tras puțin.

„Irina…”

„Nu mă atinge doar când îți aduci aminte că exist.”

Am tăcut.

„Știi care e problema, Vlad? Nu că ai grijă de mama ta. Doamne, nici nu pot să mă cert cu tine pentru asta. Problema e că m-ai lăsat singură în căsnicia asta și mă faci să mă simt vinovată că sufăr.”

„Mama moare.”

„Și eu ce fac? Aștept frumos pe hol până termini tu cu moartea?”

M-am ridicat atunci, nervos, defensiv, prost. I-am spus că e nedreaptă. Că nu înțelege. Că dacă ar fi fost mama ei, ar fi făcut la fel.

Irina s-a uitat lung la mine.

„Poate. Dar eu n-aș fi lăsat omul de lângă mine să se stingă înaintea bolnavului.”

N-am dormit acasă în noaptea aia.

La mama se degradase totul repede. Nu mai mânca. Vorbea în fragmente. Uneori mă confunda cu tata, mort de șase ani. Alteori își cerea iertare pentru lucruri pe care nu le înțelegeam.

Într-o dimineață, m-a prins de mână cu o forță care nu știu de unde mai venea.

„Irina unde e?”

Am rămas blocat.

„Acasă.”

„Să n-o pierzi din cauza mea”, a șoptit. „Eu oricum plec.”

M-am dus acasă cu nodul în gât și cu gândul că poate încă mai pot repara ceva. Dar când am intrat, în hol era un troler mic, albastru. Irina împăturea haine fără grabă, cu mișcări precise, de parcă își repetase momentul ăsta de sute de ori în cap.

„Ce faci?” am întrebat, deși vedeam foarte bine.

„Mă mut pentru o vreme la sora mea.”

„Pentru o vreme?”

A închis fermoarul și abia atunci s-a uitat la mine.

„Nu știu. Am ajuns să vorbesc singură în casă. Să mănânc singură. Să plătesc singură. Să plâng în baie ca să nu te încurc. Și cel mai rău e că nici măcar nu mai sunt furioasă. Sunt goală.”

Am simțit panică. D-aia zic, panică din aia urâtă, care îți urcă în gât.

„Te rog, mai stai. După ce…”

„După ce moare mama ta?” m-a întrerupt ea, cu lacrimile în ochi. „Asta vrei să-mi promiți? Că o să mă iubești din nou după ce îți îngropi mama?”

N-am avut răspuns. Pentru că adevărul era că nici eu nu mai știam cine sunt. Fiu? Soț? Om terminat care aleargă între două datorii și nu își îndeplinește bine niciuna?

A plecat fără scandal. Asta a durut mai rău. Doar și-a pus geaca, a luat trolerul și, înainte să închidă ușa, mi-a zis încet:

„Te-am iubit mult, Vlad. Dar nu pot să mă sacrific până dispar.”

Mama a murit după trei săptămâni. La înmormântare, Irina a venit. A stat în spate, lângă gard, cu un batic negru și mâinile strânse una în alta. Când s-a terminat totul, s-a apropiat și m-a îmbrățișat. N-am simțit împăcare. Am simțit doar cât de străini ajunseserăm.

Acum stau singur în apartamentul nostru și aud frigiderul noaptea de parcă ar fi o altă persoană în casă. Încă nu știu dacă am făcut ce trebuia sau doar m-am agățat de vină până am distrus tot. Poate un om nu poate salva pe toată lumea, oricât ar vrea.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Există o limită a sacrificiului sau o afli doar când e deja prea târziu?