Soțul meu mi-a pus actele de divorț pe masă și mi-a cerut să aleg: „Ori eu, ori tatăl tău bolnav”

— Dacă pleci iar la ai tăi, să nu te mai întorci, mi-a spus Radu, ținând mâna pe clanța ușii.

Eu aveam geanta pe umăr, cheile în palmă și telefonul care vibra fără oprire. Mama mă suna pentru a patra oară. Tata căzuse în baie și nu mai putea să se ridice singur.

— Vorbești serios? am întrebat.

— Foarte serios. Alegi acum. Ori familia noastră, ori familia ta.

În bucătărie mirosea a cafea arsă. Pe masă rămăsese farfuria lui cu două felii de pâine și niște brânză. Era o dimineață obișnuită de marți, numai că în zece minute urma să se rupă tot ce construisem în nouă ani.

Tata fusese diagnosticat cu insuficiență cardiacă și diabet. După două internări la spitalul județean din Pitești, slăbise atât de tare încât pantalonii îi stăteau strânși cu o curea găurită de el. Mama avea și ea probleme cu genunchii. Nu putea să-l ridice, să-l spele sau să-l ducă singură la controale.

Eu și Radu locuiam în București. Lucram la un cabinet de contabilitate, pe un salariu care abia acoperea rata apartamentului, întreținerea și cumpărăturile. În ultimele luni mergeam la părinți aproape în fiecare sfârșit de săptămână. Uneori plecam și în timpul săptămânii, după serviciu, dacă tata se simțea rău.

Radu spunea că ai mei ne distrug căsnicia.

La început nu fusese așa. Sau poate fusese, iar eu nu observasem. Când ne-am cunoscut, părea atent. Îmi scria să vadă dacă am ajuns bine acasă. Mă aștepta la metrou. Îmi spunea că vrea să mă protejeze.

Mai târziu, grija lui s-a transformat în reguli.

Nu-i plăcea să ies cu Andreea, prietena mea din liceu, fiindcă era divorțată și, după părerea lui, „îmi băga prostii în cap”. Se supăra dacă vorbeam prea mult cu mama la telefon. La mesele de familie stătea retras, apoi îmi reproșa acasă fiecare întrebare pusă de ai mei.

— De ce trebuie maică-ta să știe cât plătim rata?

— A întrebat și ea, Radu.

— Și tu trebuie să-i răspunzi la orice? N-avem intimitate?

Ca să evit scandalurile, începusem să ascund lucruri nevinovate. Vorbeam cu mama în pauza de masă. Ștergeam mesajele cu Andreea. Dacă treceam pe la sora mea, Mihaela, spuneam că am rămas peste program.

Ajunsesem să mint doar ca să pot respira.

Boala tatei a stricat echilibrul acela fals. Nu mai puteam ascunde drumurile, rețetele, analizele și nopțile petrecute pe un scaun de spital. Radu a început să țină socoteala banilor dați părinților mei.

— Trei sute de lei pe medicamente, două sute pe benzină, încă o sută pentru analize. Noi când mai trăim?

— Tata nu-și cumpără parfumuri din banii ăștia. Își cumpără insulină.

— Are pensie.

— O mie opt sute de lei. Știi foarte bine.

Radu trântea sertarele și tăcea zile întregi. Tăcerea lui mă pedepsea mai rău decât țipetele. Mergeam prin casă cu grijă, ca și cum podeaua ar fi fost plină de cioburi.

În dimineața ultimatumului, mama plângea la telefon.

— Ioana, vino, mamă, că nu pot singură. Tatăl tău e pe jos și respiră greu.

Am vrut să trec pe lângă Radu, dar el s-a pus în fața ușii.

— Dacă acum cedezi iar, n-o să se termine niciodată.

— Nu „cedez”. Tata e bolnav.

— Mereu e ceva! Azi cade, mâine are control, poimâine trebuie cumpărături. Tu nu mai ești soția mea.

M-am uitat la el și, pentru o clipă, am așteptat să se dea la o parte. Să spună că e nervos. Să vină cu mine. Orice.

— Radu, dacă tatăl tău ar fi întins pe podea, eu nu te-aș opri.

— Nu vorbim despre tata.

— Ba tocmai. Vorbim despre ce fel de oameni suntem.

Mi-a luat cheile din palmă și le-a pus pe dulap.

Atunci m-am speriat cu adevărat. Nu fiindcă ridicase vocea, ci fiindcă gestul lui fusese calm. Hotărât. Ca și cum avea dreptul să decidă unde merg.

Am luat cheile înapoi.

— Mă duc la tata.

— Atunci s-a terminat.

— Dacă asta înseamnă să-l las să moară singur ca să-ți demonstrez că te iubesc, da. S-a terminat.

Am coborât scările tremurând. În mașină nu reușeam să bag cheia în contact. Am plâns până la ieșirea din București, apoi m-am oprit, fiindcă mama continua să mă sune.

L-am găsit pe tata palid, sprijinit de cadă, cu pijamaua udă. Când m-a văzut, i-a fost rușine.

— Iartă-mă, tată, că te-am pus pe drumuri.

Atât a spus. Nici măcar nu știa ce lăsasem în urmă ca să ajung la el.

Am chemat ambulanța. Tata a rămas internat zece zile. În tot timpul acela, Radu mi-a trimis un singur mesaj: „Când vii să-ți iei lucrurile?”

Mihaela a mers cu mine la apartament. Radu pusese hainele mele în saci de gunoi, lângă ușă. Pe masă se aflau niște foi scoase la imprimantă și o listă cu banii pe care susținea că i-ar fi cheltuit „din cauza familiei mele”. Inclusese până și tortul cumpărat pentru ziua mamei.

— Chiar asta vrei? l-am întrebat.

Nu s-a uitat la mine.

— Tu ai ales deja.

— Nu, Radu. Tu mi-ai cerut să aleg ceva ce un om care mă iubește nu mi-ar fi cerut niciodată.

A ridicat din umeri, dar i-am văzut maxilarul încordat. Poate aștepta să mă rog de el. Ani la rând asta făcusem: explicam, linișteam, renunțam.

De data aceea mi-am luat sacii și am plecat.

Divorțul a durat câteva luni. Radu le-a spus cunoscuților că mama mă manipulase și că eu sacrificasem căsnicia pentru „mofturile” părinților. Unii i-au dat dreptate. O mătușă chiar mi-a spus că femeia trebuie să-și urmeze bărbatul, nu să alerge mereu la casa părintească.

M-am întrebat de multe ori dacă greșisem. Mai ales seara, când dormeam pe canapeaua din sufrageria părinților și îmi verificam contul înainte să cumpăr medicamente. Eram obosită, divorțată și aproape fără economii.

Dar eram liberă să răspund la telefon.

Tata a murit după opt luni. În ultima lui zi lucidă, m-a ținut de mână și mi-a spus:

— Să nu-ți pară rău că ai venit atunci.

Nu știu dacă aflase totul de la mama. N-am avut puterea să întreb.

După înmormântare, Radu mi-a scris: „Îmi pare rău. Poate putem vorbi.” Am privit mesajul mult timp. O parte din mine voia să audă scuzele pe care le așteptasem. Cealaltă parte își amintea cheile luate din mâna mea și sacii de gunoi de lângă ușă.

Nu i-am răspuns.

Uneori încă mă întreb dacă mi-am pierdut căsnicia în dimineața aceea sau dacă, de fapt, atunci am reușit să mă salvez. Voi ce ați fi ales în locul meu?