Mi-am dat băiatul spre adopție din cauza sărăciei. După 29 de ani, am ajuns în fața ușii lui, dar nu știam dacă îmi va spune „tată” sau mă va alunga

— Dumneata ești Ilie?

Bărbatul din prag mă privea fără să clipească. Avea mâna dreaptă strânsă pe clanță și aceeași cută între sprâncene pe care o vedeam la mine în oglindă.

— Da, am șoptit. Eu sunt… tatăl tău.

A râs scurt, dar nu era râs. Era un sunet uscat, plin de nervi.

— Tatăl meu e în bucătărie. Dumneata ești omul care m-a dat.

Mi s-au înmuiat genunchii. Timp de douăzeci și nouă de ani îmi imaginasem clipa asta. În niciuna dintre închipuirile mele nu găsisem un răspuns pentru acele cuvinte.

Fiul meu s-a născut în februarie 1993, într-o maternitate din Bârlad. Maria avea nouăsprezece ani, eu douăzeci și unu. Stăteam într-o cameră rece din casa părinților mei, într-un sat din Vaslui. Sobă crăpată, acoperiș prin care picura, două pături și datorii la magazinul sătesc.

Lucram cu ziua. Când mă chema cineva, săpam, căram lemne sau curățam grajduri. Când nu mă chema nimeni, veneam acasă cu buzunarele goale și mințeam că nu mi-e foame.

În ziua în care Maria s-a întors cu băiatul de la maternitate, mama a pus ligheanul pe masă și a început să plângă.

— Cu ce-l creșteți, măi copii? Cu aer?

Tata n-a plâns. A lovit cu palma în masă.

— Un copil trebuie dat la oameni care au ce-i pune în farfurie. Voi abia vă țineți pe picioare.

Părinții Mariei spuneau același lucru. Mama ei, Ileana, îi repeta că satul deja vorbea, că eram „doi sărăntoci fără minte”, că pruncul va ajunge desculț și flămând.

Noi îi puseserăm numele Andrei. Avea păr negru și un semn mic, roșiatic, lângă ureche. Noaptea dormea pe pieptul meu. Îi simțeam respirația și îmi juram că nu-l va lua nimeni.

Apoi s-a îmbolnăvit. Febră, tuse, drum până la dispensar prin zăpadă. N-aveam bani pentru toate medicamentele. Farmacista mi-a dat o cutie pe datorie, iar tata m-a găsit plângând în curte.

— Vezi? Dragostea nu ține loc de lapte și doctorii.

O asistentă socială a venit după câteva zile. Vorbea calm, aproape blând. Ne-a spus că există o familie din Ploiești, oameni așezați, care nu puteau avea copii. Că Andrei ar avea camera lui, haine, școală bună.

— Nu semnez, a spus Maria.

Mama ei a prins-o de braț.

— Dacă-l iubești, îi dai o șansă. Nu te gândești numai la tine.

Asta ne-a zdrobit. Ne-au făcut să credem că a-l păstra era egoism, iar a renunța la el, iubire.

Am semnat într-un birou cu pereți gălbui. Maria tremura atât de tare, încât pixul îi lovea hârtia. Eu mă uitam la o pată de umezeală din tavan. N-am avut curaj s-o privesc.

Când ni l-au luat, Andrei avea aproape patru luni. Maria a alergat după mașină până la poartă, în papuci, strigând că s-a răzgândit. Mama ei a ținut-o de mijloc. Eu am rămas nemișcat.

Asta nu mi-am iertat niciodată. Că n-am alergat și eu.

După aceea, Maria s-a schimbat. Punea masa pentru trei, apoi lua farfuria copilului și o ascundea. Uneori se trezea noaptea și mă întreba dacă am auzit plânsul.

Am plecat la muncă pe șantiere, întâi la Iași, apoi la Brașov. Trimiteam bani acasă, de parcă banii mai puteau repara ceva. Ne-am mutat la oraș, am avut serviciu stabil și, după câțiva ani, ni s-a născut o fată, Ana.

Am iubit-o din tot sufletul, dar la fiecare zi de naștere mă gândeam și la Andrei. Maria cumpăra două prăjituri. Una pentru Ana, una pentru băiatul despre care nu știam nimic.

N-am avut voie să-l căutăm cât era minor. Sau poate asta ne-am spus fiindcă ne era frică. Dosarul era închis, informațiile confidențiale, iar rudele ne amenințau că vom distruge viața copilului.

— Lăsați trecutul îngropat, spunea tata. A ajuns bine. Ce mai vreți?

Maria a murit la cincizeci de ani, după o boală scurtă. În ultima noapte, mi-a strâns degetele și a spus:

— Ilie, găsește-l. Spune-i că n-a fost neiubit nicio secundă.

După înmormântare, am deschis cutia ei cu acte. Sub certificatul de naștere al Anei era brățara din maternitate a lui Andrei și o scrisoare. Aflasem atunci că Maria mersese singură, cu ani în urmă, la direcția pentru protecția copilului. Încercase să obțină măcar o adresă. Fusese refuzată și nu-mi spusese, fiindcă îi era rușine că nu reușise.

Am început căutarea cu puținele date pe care le aveam. Am făcut cereri, am sunat, am mers la arhive. Ana m-a ajutat. Restul familiei m-a judecat.

— Vrei să ne faci de râs la bătrânețe? m-a întrebat mama.

— Nu, i-am răspuns. Vreau să încetez să-mi fie mie rușine că v-am ascultat.

După aproape doi ani, am găsit familia care îl adoptase. Andrei primise numele Radu. Era căsătorit, avea un băiețel și lucra ca electrician. Tatăl lui adoptiv, Petre, mi-a răspuns primul la telefon.

A tăcut mult când i-am spus cine sunt.

— Radu știe că e adoptat. Dar să nu vii cu pretenții. Noi l-am crescut.

— Nu vreau să iau locul nimănui. Vreau doar să-i spun adevărul.

Așa am ajuns la ușa lui.

După ce mi-a spus că sunt omul care l-a dat, a vrut să închidă. Am scos din buzunar brățara de la maternitate și scrisoarea Mariei.

— Mama ta a murit cu numele tău pe buze. Dacă după ce citești nu mai vrei să mă vezi, plec și nu mă întorc.

A luat plicul. Mâinile lui tremurau exact ca ale Mariei în ziua semnăturii.

M-a chemat înăuntru după aproape o jumătate de oră. Plânsese. Petre stătea la masă, încordat. Între noi era o tăcere grea, dar nu dușmănoasă.

— De ce n-ai venit mai devreme? m-a întrebat Radu.

— Din lașitate. Din rușine. Și pentru că am crezut prea mult timp că alții știu mai bine ce e drept pentru copilul meu.

Nu m-a îmbrățișat. Nici nu-i cerusem asta. Mi-a spus că are nevoie de timp.

Au trecut trei ani de atunci. La început vorbeam o dată pe lună. Acum mă sună duminica. Îmi spune Ilie, nu tată. Eu îi spun Radu, deși în gând încă e Andrei. Uneori mergem la pescuit și stăm mai mult tăcuți. Alteori mă întreabă lucruri care dor.

— Dacă nu murea Maria, mă mai căutai?

I-am răspuns cinstit:

— Nu știu. Poate că aș mai fi amânat. Și îmi pare rău.

Nu există iertare dintr-odată. Există telefoane la care răspunde, o cafea băută împreună, o fotografie cu mama lui și ziua în care nepotul meu mi-a spus „nea Ilie” fără să știe de ce mi-au dat lacrimile.

Uneori mă întreb dacă sărăcia ne-a luat copilul sau frica de gura lumii. Voi ați putea ierta un tată care a semnat, chiar dacă spune că a făcut-o din iubire?