Mi-am găsit copiii flămânzi, deși îi trimisesem mamei bani pentru mâncare. Când am întrebat-o unde sunt banii, răspunsul ei m-a făcut să-i interzic să mai rămână singură cu ei

— Mamă, de ce e Mara în bucătărie și mănâncă pâine uscată?

Am rămas în ușa apartamentului cu geanta pe umăr și cheia încă în mână. Fiica mea s-a întors spre mine cu obrajii palizi. Ținea felia cu ambele mâini, de parcă se temea că i-o va lua cineva.

Din sufragerie se auzea televizorul dat tare. Mama a apărut după câteva secunde, târșâindu-și papucii.

— Pentru că asta a vrut să mănânce. Copiii din ziua de azi fac prea multe mofturi.

Mara și-a coborât privirea. Fratele ei, Radu, stătea pe canapea, învelit până la bărbie, deși în casă era cald.

— N-am vrut pâine, mami, a șoptit Mara. N-a mai fost altceva.

În acel moment am simțit cum îmi îngheață mâinile.

Eu lucram ca vânzătoare într-un magazin dintr-un centru comercial din Ploiești. În săptămâna aceea făcusem schimb de ture cu o colegă bolnavă și ajungeam acasă aproape de miezul nopții. Soțul meu, Cătălin, era plecat la Brașov, pe un șantier. Mama se oferise să stea cu cei mici patru zile.

Nu gratis. Nici nu aș fi acceptat.

Îi trimisesem opt sute de lei pentru mâncare, transportul copiilor și orice mai apărea. Umplusem și frigiderul înainte să plec: carne, ouă, iaurturi, legume, brânză, două caserole cu mâncare gătită. Nu erau bunătăți de restaurant, dar aveau tot ce le trebuia.

Am deschis frigiderul.

Pe un raft era o jumătate de lămâie. În ușă, o sticlă cu apă. Atât.

— Unde este mâncarea?

Mama a ridicat din umeri.

— S-a terminat.

— În patru zile?

— Au mâncat. Ce vrei să fac, să țin contabilitate la fiecare felie?

Am tras sertarele unul câte unul. Goale. În coșul de gunoi nu erau ambalaje, resturi sau cutii. Doar două folii de medicamente și o pungă de la farmacie.

Am ridicat punga.

— Cu banii copiilor ți-ai luat medicamente?

Mama a închis televizorul. Dintr-odată, liniștea a devenit apăsătoare.

— Erau pentru tensiune și pentru inimă. Ce trebuia să fac? Să mor ca să aibă ei crenvurști?

— Nu ți-am cerut să mori. Dar puteai să mă suni!

— Și să te aud cum spui că n-ai bani? Știu cât câștigi.

M-a durut fiindcă era adevărat. Aveam rate, facturi restante și o mașină veche care înghițea bani. Dar dacă mi-ar fi spus, aș fi împrumutat. Aș fi vândut ceva. Orice.

Radu s-a ridicat încet de pe canapea.

— Bunica a zis că nu murim dacă nu mâncăm o zi.

M-am uitat la el și parcă nu mai înțelegeam limba în care vorbea.

— O zi?

— Ieri am mâncat câte un covrig. Azi, Mara a plâns și bunica i-a zis că e răsfățată.

Mama și-a pus mâinile în șold.

— Nu le mai lua apărarea! Aruncă mâncarea, cer dulciuri, strâmbă din nas. Eu, la vârsta lor, mâncam mămăligă rece și nu mă plângeam.

— Pentru că ai suferit tu, trebuie să sufere și ei?

Vocea mi-a ieșit atât de tare, încât Mara a tresărit.

Mama m-a privit ca și cum o lovisem.

— Eu te-am crescut singură. Am stat nemâncată ca să ai tu. Iar acum îmi faci proces pentru niște bani?

Acolo era rana ei. O știam. Tata plecase când eram mică, iar mama spălase scări de bloc și lucrase la o cantină ca să mă țină la școală. Ani întregi o privisem ca pe femeia care poate duce orice. Tocmai de aceea îmi era atât de greu să accept ce făcuse.

— Nu e vorba doar despre bani. I-ai lăsat flămânzi și i-ai făcut să creadă că merită asta.

— Exagerezi.

— Mara mănâncă pâine uscată pe ascuns!

Mama a tăcut, dar nu și-a cerut iertare. S-a dus în hol și a început să-și îndese hainele într-o sacoșă. Mișcările ei erau repezi, furioase.

— Bine. De acum să te descurci. Să nu mă mai cauți când n-ai cu cine să-i lași.

Așteptam să se oprească. Să se întoarcă spre copii. Să-i ia în brațe. În schimb, și-a pus paltonul și a trântit ușa.

În seara aceea le-am făcut omletă și am încălzit lapte. Mara a mâncat prea repede și i s-a făcut rău. Radu a ascuns două felii de pâine în buzunarul hanoracului. Când l-am întrebat de ce, a început să plângă.

— Pentru mâine, dacă iar nu avem.

M-am închis în baie și am plâns cu prosopul la gură. Mă simțeam vinovată că nu observasem, vinovată că muncisem, vinovată că avusesem încredere. Știu că nu avea logică, dar o mamă găsește mereu o cale să se învinovățească.

Cătălin a venit acasă a doua zi. Când a auzit, a izbit cu pumnul în masă.

— Copiii nu mai rămân singuri cu ea. Niciodată.

— E mama mea, am spus, deși vocea îmi tremura.

— Iar ei sunt copiii noștri.

Asta a pus lucrurile în locul lor.

Am sunat-o pe mama după trei zile. I-am spus calm că poate veni să-i vadă, dar numai când suntem și noi acasă. A început să plângă, apoi să țipe.

— Mă tratezi ca pe o străină! După câte am făcut pentru tine!

— Nu te pedepsesc. Îi protejez.

— De propria lor bunică?

— Da, mamă. Dacă e nevoie, chiar și de propria lor bunică.

Au urmat luni de tăcere. Le spunea rudelor că am dat-o afară pentru că era bolnavă și săracă. Mătușa mea m-a sunat să-mi spună că sunt nerecunoscătoare. O vecină a oprit-o pe Mara în fața blocului și a întrebat-o de ce „nu mai vrea la bunica”. Copilul a venit acasă rușinat, de parcă ea greșise.

Mai târziu am aflat că mama avea rețete necompensate și datorii la întreținere. Mi s-a rupt sufletul. Am început să-i plătesc direct medicamentele la farmacie, fără să-i mai dau bani în mână. Nu pentru că uitasem, ci pentru că încă era mama mea.

Dar regula nu s-a schimbat.

Acum vine uneori duminica. Stă la masă cu noi, le aduce copiilor mere și covrigi, iar între mine și ea există o politețe rece. Mara nu mai rămâne singură în aceeași cameră cu ea. Radu încă întreabă seara dacă avem mâncare pentru dimineață.

Poate că mama chiar a crezut că îi învață ce înseamnă lipsurile. Eu cred că le-a învățat doar frica.

Am greșit fiindcă am pus o limită femeii care m-a crescut sau aș fi greșit mai mult dacă, din respect pentru ea, ignoram ce li s-a întâmplat copiilor mei?