La prima întâlnire mi-a ales rochia, mâncarea și cuvintele. Am plecat înainte să-mi aleagă și viața

— Nu puteai să alegi și tu ceva mai puțin strident?

Radu a spus-o zâmbind, în timp ce îmi ținea ușa restaurantului. M-am oprit cu un picior înăuntru și unul afară. Rochia mea era verde închis, până la genunchi, cumpărată cu două zile înainte dintr-un magazin din cartier. Nimic decoltat, nimic exagerat.

— Poftim?

— Glumesc, Andreea. Doamne, ce serioasă ești! Hai, intră, că se uită lumea.

Mi-a pus palma pe spate și m-a împins ușor înainte. Gestul putea părea protector. Mie mi-a lăsat o senzație ciudată, ca și cum nu intrasem destul de repede pentru el.

Îl cunoscusem pe o aplicație cu zece zile înainte. Vorbiserăm în fiecare seară. Părea atent, întreba de mama, de serviciu, chiar ținuse minte că lucrez la un cabinet stomatologic și că uneori rămân peste program. În poze avea un zâmbet cald. În seara întâlnirii venise cu o lalea albă și îmi spusese că sunt mai frumoasă decât își imaginase.

Primele zece minute chiar am crezut că am avut noroc.

Eu îi propusesem o cafenea liniștită lângă Piața Romană. Nu voiam să cheltuiesc mult. Aveam rata la garsonieră, iar în luna aceea se stricase și centrala mamei.

— Mergem la restaurant, a decis el. Cunosc eu un loc cum trebuie.

— Putem rămâne la cafenea. Am mâncat târziu și…

— Ai încredere în mine. Nu o să stau la prima întâlnire pe un scaun de plastic.

A râs, iar eu am râs și eu, deși cafeneaua nu avea scaune de plastic. Mi-am spus că doar vrea să mă impresioneze.

La restaurant, chelnerul ne-a întins meniurile. Nici nu apucasem să citesc prima pagină când Radu mi l-a luat ușor din mână.

— Pentru ea aduceți somon cu legume. Și un pahar de vin alb.

— Eu aș prefera pastele, am spus. Și nu beau, sunt cu mașina.

— Paste seara? Nu ziceai că vrei să mai slăbești două kilograme?

Mi s-a încălzit fața. Îi spusesem asta într-o conversație, mai mult în glumă, după ce mă plânsesem că nu-mi mai vin niște blugi.

Chelnerul a rămas lângă masă, cu pixul suspendat.

— Aduc pastele? a întrebat el.

— Somonul, a repetat Radu. Iar vinul îl bea încet. Nu se întâmplă nimic de la un pahar.

— Nu, am spus mai tare. Pentru mine paste și apă plată, vă rog.

După ce chelnerul a plecat, Radu s-a lăsat pe spate. Zâmbetul îi dispăruse.

— Îți place să mă contrazici în public?

— Nu te-am contrazis. Am comandat ce vreau să mănânc.

— Exact asta ai făcut. Eu încercam să am grijă de tine.

Am simțit atunci primul impuls serios să plec. Dar am rămas. Poate pentru că mă pregătisem două ore. Poate pentru că eram obosită să aud de la rude că, la treizeci și patru de ani, „aleg prea mult”. Poate pentru că o parte din mine voia să demonstreze că pot face o întâlnire să meargă.

Radu a început să vorbească despre fosta lui iubită. Spunea că era instabilă, nerecunoscătoare și influențată de prietene.

— Femeile singure dau cele mai proaste sfaturi, mi-a zis. Sper că tu nu povestești tot grupului tău.

— Mai vorbesc cu Ioana și Cristina. Ne știm de la facultate.

— Dacă ajungem împreună, problemele noastre rămân între noi. Eu nu accept tribunal de prietene.

„Dacă ajungem împreună.” Nici măcar nu venise mâncarea, iar el stabilea deja regulile.

Când au sosit farfuriile, s-a uitat la pastele mele și a clătinat din cap.

— O să te plângi mâine că te simți umflată.

Am lăsat furculița jos.

— Radu, observațiile astea mă fac să mă simt inconfortabil. Despre rochie, despre greutate, despre ce comand…

— Iar începem.

— Nu „începem”. Îți spun ce simt.

— Ești prea sensibilă. Sincer. Îți imaginezi atacuri unde nu sunt. Probabil ai avut relații urâte și acum proiectezi pe mine.

A spus-o calm. Asta m-a tulburat cel mai mult. Nu ridica vocea. Nu înjura. Doar întorcea fiecare lucru până când eu păream problema.

— Nu proiectez nimic. Te rog doar să nu mai decizi pentru mine.

— Vezi? Eu am vrut să fiu galant. Am ales restaurantul, m-am ocupat de comandă, ți-am adus o floare. Și tu mă faci controlor.

— Eu nu am folosit cuvântul ăsta.

S-a aplecat peste masă.

— Dar asta gândești. Se vede pe fața ta. Ai venit deja pornită împotriva bărbaților.

Oamenii de la masa alăturată vorbeau încet. Eu auzeam doar clinchetul tacâmurilor și propriul puls. Mi-am amintit brusc de tata, care îi spunea mamei că exagerează ori de câte ori ea plângea. „Ți se pare, Elena.” „Iar faci din țânțar armăsar.” Cuvinte care umpluseră ani întregi apartamentul nostru mic.

Mi-am luat geanta.

— Plec.

Radu a râs scurt.

— Serios? Pentru atât?

— Da.

— Stai jos, Andreea. Ne facem de râs.

Tonul lui nu mai era cald. Era o comandă.

Am scos cincizeci de lei și i-am pus lângă paharul cu apă. Nici nu știam dacă ajungeau pentru ce comandasem, dar nu puteam să mai stau până venea nota.

— Dacă ieși pe ușa aia, să nu mă mai cauți, a spus el.

M-am uitat la el și, pentru prima dată în seara aceea, nu m-am mai îndoit de mine.

— Nu aveam de gând.

Afară ploua mărunt. M-am urcat în mașină, dar mâinile îmi tremurau prea tare ca să pornesc. Telefonul s-a aprins de trei ori.

„Ai reacționat copilărește.”

„Eu chiar te plăceam.”

„O să rămâi singură dacă fugi la primul disconfort.”

L-am blocat. Apoi am plâns cu fruntea sprijinită de volan, nu pentru că îl pierdusem, ci fiindcă o parte din mine se temea că avea dreptate.

A doua zi am mers la mama. Curăța ardei pentru o tocăniță și m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Poate era și el emoționat, a spus la început. Unii bărbați cred că așa arată grija.

— Și eu trebuia să stau până mă convingeam cât de departe merge „grija” lui?

Mama a lăsat cuțitul jos. Mult timp n-a zis nimic.

— Nu. Eu am stat, a șoptit. Știi bine cât am stat. Poate de asta îmi vine să-ți spun să mai dai o șansă. Ca să nu recunosc că și eu trebuia să plec mai devreme.

M-a durut răspunsul ei, dar m-a și liniștit.

Seara, Ioana mi-a spus că am făcut foarte bine. Cristina a fost mai ezitantă.

— Poate ai fost prea abruptă. Oamenii mai spun și prostii la prima întâlnire.

— O prostie, da, i-a răspuns Ioana. Dar el i-a criticat hainele, mâncarea, prietenele și reacțiile. Câte prostii trebuie să aduni până devin semnal de alarmă?

Discuția lor mi-a rămas în minte.

Poate că nu orice gest nepotrivit ascunde un om periculos. Dar când cineva îți ignoră primul „nu”, apoi îți explică de ce nu ai dreptul să te simți cum te simți, nu mai e doar o neînțelegere.

Eu am plecat după două ore. Dar oare câte dintre noi rămân ani întregi, fiindcă au fost învățate că limitele lor sunt doar sensibilități exagerate?