Tata mi-a aruncat hainele pe hol și mi-a spus să plec cu tot cu copil. În seara aceea aveam 86 de lei și niciun loc unde să dormim

— Să dispari din casa mea! Acum! Și ia-ți și copilul, că m-am săturat să vă țin în spate!

Tata arunca hainele noastre pe hol, cu pumnii strânși și obrajii roșii de băutură. Tricourile lui Matei cădeau peste sacoșa cu jucării, iar ursulețul lui galben se rostogolise până lângă ușa vecinei.

Băiețelul meu stătea în spatele meu, desculț, și mă ținea de pantalon.

— Mami, de ce aruncă bunicul lucrurile mele?

N-am știut ce să-i răspund. Aveam gura uscată și mâinile îmi tremurau. În portofel erau 86 de lei, salariul urma să intre peste opt zile, iar eu nu aveam unde să merg.

M-am mutat înapoi la tata după divorț. Eu sunt Elena, aveam atunci 31 de ani, iar Matei abia împlinise patru. Fostul meu soț trimitea pensia alimentară când își amintea. Uneori 500 de lei, alteori nimic două luni.

Tata locuia singur într-un apartament cu două camere din Ploiești. Mama murise cu trei ani înainte, iar după moartea ei el începuse să bea tot mai mult. La început, când ne-a primit, a părut chiar bucuros.

— Stați aici cât aveți nevoie. Sunteți sângele meu, mi-a spus.

În primele săptămâni îi găteam, făceam curățenie și plăteam întreținerea. Eu lucram la o farmacie, pe un salariu care abia ajungea pentru grădiniță, mâncare și ratele făcute în timpul căsniciei. Tata avea pensie, dar jumătate se ducea pe băutură și țigări.

Curând au început socotelile.

— Ai cumpărat iaurturi din alea scumpe? Bani de iaurturi ai, dar să-mi dai și mie 200 de lei n-ai.

— Sunt pentru Matei, tată.

— Și eu ce sunt? Străin?

Dacă veneam cu o pungă de cumpărături, o verifica. Dacă îmi luam o bluză la reducere, mă întreba cât am dat pe ea. Dacă vorbeam la telefon cu o colegă, se plimba prin bucătărie și trântea sertarele, convins că mă plâng de el.

Avea și niște gelozii greu de explicat. Se supăra dacă mergeam la sora mamei în weekend sau dacă Matei spunea că vrea la celălalt bunic. Odată a izbucnit fiindcă am cumpărat un cadou pentru ziua unei colege.

— Pentru străini ai bani! Pentru mine nu!

În serile când bea, apartamentul se micșora parcă. Eu și Matei stăteam în camera noastră cu televizorul încet. Îi citeam povești, în timp ce din bucătărie se auzeau pahare lovite de masă și mormăielile tatei.

Uneori intra fără să bată.

— Tu mă crezi prost, Elena? Crezi că nu văd că ascunzi bani?

— Nu ascund nimic. Încerc să pun deoparte pentru o chirie.

Atunci se uita la mine de parcă îl trădasem.

— Aha. Deci vrei să pleci. După ce m-ai folosit.

A doua zi nu-și amintea sau se prefăcea. Îi aducea lui Matei o napolitană și îi spunea să nu fie supărat pe bunicul. Copilul îl ierta imediat. Eu nu mai puteam, dar tăceam. Mi-era rușine să spun cuiva cum trăiam.

Punctul critic a venit într-o marți. Tata îmi ceruse 1.500 de lei. Spunea că are o datorie la un prieten, însă eu bănuiam că pierduse banii la aparate. Îl văzusem de câteva ori ieșind dintr-o sală de jocuri de lângă piață.

— N-am suma asta, i-am spus. Pot să-ți dau 200 după salariu, dar mai mult nu.

— Minți.

— Tată, am 86 de lei până săptămâna viitoare.

— Atunci împrumută-te!

Am refuzat. Pentru prima oară nu m-am mai justificat și nu m-am mai rugat de el să înțeleagă. Cred că liniștea mea l-a înfuriat mai tare decât orice răspuns.

A băut aproape toată după-amiaza. Când am venit de la grădiniță cu Matei, bagajele noastre erau deja pe hol.

— Dacă nu contribui, pleci. Nu țin trântori în casă.

— Am plătit întreținerea, lumina și mâncarea luna asta.

— Casa e a mea! Eu hotărăsc cât e suficient!

Vecina, doamna Mariana, a întredeschis ușa. Tata s-a întors spre ea și a strigat:

— Ce te uiți? Spectacolul s-a terminat!

Matei a început să plângă. Nu tare. Plângea cu buzele strânse, fără să scoată aproape niciun sunet. Asta m-a rupt mai rău decât țipetele tatei.

M-am aplecat, i-am pus șosetele și ghetele, apoi am îndesat ce am putut în două sacoșe. N-am mai încercat să-l conving pe tata. În clipa aceea am înțeles că, dacă rămâneam, copilul meu avea să creadă că așa arată o familie.

Am sunat-o pe Daniela, colega mea.

— Poți să ne primești doar în noaptea asta? am întrebat-o.

A tăcut câteva secunde.

— Veniți. Dorm eu cu fata mea, iar voi luați canapeaua.

În autobuz, Matei ținea ursulețul la piept.

— Mami, ne mai întoarcem la bunicul?

— Nu în seara asta.

— Dar mâine?

M-am uitat pe geam, ca să nu-mi vadă lacrimile.

— Nu știu, puiule.

Am stat la Daniela șase zile. În fiecare dimineață strângeam canapeaua și încercam să ocupăm cât mai puțin loc. Mă simțeam vinovată pentru fiecare duș, fiecare felie de pâine, fiecare jucărie lăsată pe covor.

Tata mă suna noaptea. Uneori mă înjura. Alteori plângea.

— Întoarce-te, Elena. Am fost nervos.

Apoi, dacă nu răspundeam cum voia el, schimba tonul.

— Oricum n-o să te descurci. O să vii în genunchi.

Mi-am găsit o garsonieră la marginea orașului. Proprietara cerea o lună în avans și garanție. Am vândut un lănțișor rămas de la mama și am împrumutat diferența de la Daniela. Garsoniera avea igrasie lângă fereastră, frigiderul bâzâia îngrozitor, iar masa din bucătărie se clătina. Pentru mine era palat.

În prima seară am mâncat covrigi cu iaurt, pe o pătură întinsă pe podea. Nu aveam încă pat. Matei s-a uitat în jur și a întrebat:

— Aici nu mai țipă nimeni?

Am simțit că mi se oprește inima.

— Nu, iubire. Aici nu mai țipă nimeni.

Au urmat luni grele. Am lucrat ture suplimentare. Am calculat fiecare leu. Au fost seri în care eu spuneam că nu mi-e foame, ca să-i rămână lui porția mai mare. Când se îmbolnăvea, mă panica gândul că aș putea lipsi de la serviciu și pierde banii.

Tata a continuat să mă caute. Odată a venit beat la farmacie și mi-a cerut bani în fața clienților.

— Te-ai ajuns, nu? Nici nu-ți mai recunoști tatăl.

Șefa mea l-a rugat să plece. Eu am stat în spatele tejghelei, cu un bon mototolit în palmă și rușinea urcându-mi până în obraji.

După aceea nu i-am mai răspuns câteva luni.

Nu l-am urât. Asta a fost partea cea mai grea. Îmi aminteam cum mă ducea la școală pe bicicletă, cum îmi curăța portocale când eram bolnavă, cum dansa cu mama în bucătărie. Omul acela încă exista undeva, dar eu nu-mi puteam sacrifica băiatul încercând să-l găsesc.

Acum avem un apartament mic în chirie, curat și liniștit. Matei doarme fără să tresară când se trântește o ușă pe scară. Eu încă verific portofelul de trei ori pe zi și păstrez bani într-un plic, pentru orice nenorocire.

Tata mi-a trimis recent un mesaj: „Mi-e dor de voi. M-am lăsat.” Nu știu dacă e adevărat. Nu știu nici dacă sunt pregătită să deschid iar ușa pe care el ne-a închis-o în față.

Am făcut bine că am plecat fără să mă mai uit înapoi? Și cât de multe șanse îi poți da unui părinte, înainte să înțelegi că propriul tău copil trebuie să fie salvat primul?