Soțul meu a fugit și mi-a lăsat doi copii care nu erau ai mei. Când mi s-a spus să-i dau în grija statului, fratele meu a pus pe masă cheile casei lui

— Dacă îi luați, să-mi spuneți unde. Eu vin după ei, a zis fratele meu, încă în hainele murdare de la atelier.

Femeia de la DGASPC și-a strâns dosarul la piept. Eu țineam o cană goală între palme. Din dormitor se auzea cum Ilinca îi șoptea lui Matei să nu plângă, fiindcă „doamna poate doar ne întreabă ceva”.

Aveau opt și cinci ani. Tatăl lor dispăruse de două săptămâni. Eu eram soția lui, dar nu eram mama lor în acte.

Mama copiilor murise când Matei era foarte mic. Pe Cătălin îl cunoscusem mai târziu, iar de patru ani făceam pachețele, mergeam la ședințe și mă ridicam noaptea la febră. Ilinca îmi spusese prima dată „mama” într-o farmacie, cerându-mi o agrafă din păr.

Nu o corectasem. Nici nu-mi trecuse prin cap.

Cătălin a plecat într-o marți. Pe masă lăsase cincizeci de lei și un bilet: „Nu mă căuta. Ai grijă de ei până rezolv.”

Am aflat repede ce avea de rezolvat.

Împrumuturi, rate restante, bani luați de la cunoscuți. Apoi m-au căutat și polițiștii. Exista o anchetă pentru înșelăciune. Le-am spus tot ce știam, adică aproape nimic.

Un bărbat a venit seara la ușă și a lovit cu palma în toc.

— Bărbatu-tău mi-a luat banii. Nu mă interesează că nu răspunde.

Ilinca a scăpat lingura în farfurie. După asta am mâncat cu televizorul pornit, ca să nu mai tresară copiii la fiecare zgomot de pe scară.

Eu lucram la o brutărie, în tura de dimineață. Chiria și utilitățile îmi înghițeau aproape salariul. Sorin, fratele meu, venea la cinci fără un sfert ca să rămână cu ei până îi ducea la școală și la grădiniță. Dormea uneori pe fotoliu, cu geaca pe el.

Sesizarea ajunsese la protecția copilului după ce soacra mea le spusese că cei mici sunt abandonați și eu nu am cu ce să-i țin.

Tot ea refuzase să-i ia măcar un sfârșit de săptămână.

— Sunt bătrână, Elena. Tu ești încă tânără. Îți refaci viața.

De parcă despre asta discutam.

La prima vizită, asistenta socială s-a uitat la frigider, la paturile copiilor și la avizul de restanță rămas pe masă. A vorbit despre evaluare, sprijin, dar și despre un centru, ca soluție temporară dacă situația se agrava.

Cuvântul acela m-a blocat. Temporar plecase și Cătălin.

— Nu îi dau, am zis.

— Nu vă cere nimeni să nu-i mai iubiți. Trebuie să vedem cine poate răspunde legal pentru ei.

Avea dreptate în privința actelor. La cabinet și la școală începeau deja întrebările pentru care nu aveam documentele potrivite. Numai că eu auzeam un singur lucru: puteau pleca din casa noastră.

După ce a ieșit, Matei a venit cu rucsacul.

Înăuntru avea două perechi de chiloți și mașinuța primită de la Sorin.

— Mergem amândoi? a întrebat.

M-am lăsat lângă el. N-am putut să-i răspund imediat.

Seara a venit mama. A pus pe masă o pungă cu cartofi și a început:

— Nu sunt ai tăi. Omul a fugit, iar tu îți îngropi tinerețea. Și pe a lui Sorin.

Fratele meu spăla o cratiță. A oprit apa.

— Eu sunt aici. Poți să mă întrebi pe mine.

— Ai treizeci și doi de ani! O să stai bonă pentru copiii unui infractor?

Sorin a ieșit pe balcon. Mama a continuat mai încet, ceea ce m-a durut și mai tare.

— Măcar gândește-te. La centru au mâncare, căldură…

Ilinca stătea în hol. Nu știu de când.

— Eu mănânc mai puțin, a spus.

Mama a tăcut. Eu am trimis-o pe Ilinca să-și aleagă o carte și i-am cerut mamei să plece.

N-am mai vorbit aproape trei luni.

Nici cu Sorin n-a fost totul simplu. Într-o seară am găsit o somație pentru o restanță la garsoniera lui. Plătise chiria noastră și rămăsese în urmă cu ale lui.

— De ce nu mi-ai zis?

— Că aveai destule.

— Și asta ce rezolvă? Ajungem toți fără casă?

A dat cu șapca de masă.

— Nu mai știu cum să fac, Elena!

Era prima dată când îl auzeam ridicând glasul. Copiii au amuțit. Ne-am oprit amândoi și ne-am cerut iertare, acolo, în bucătărie.

A doua zi a pus cheile garsonierei lângă cana mea.

— Renunțăm la chiria asta. Venim la mine. E mic, dar nu mai plătim două case.

Am locuit înghesuiți. Copiii aveau camera, eu o canapea în bucătăria închisă, Sorin un pat pliant. Nu era viața pe care voiam să le-o oferim. Dar era curat, aveam căldură și începusem să ne ținem de plăți.

Am cerut ajutor juridic. Mă dusesem convinsă că trebuie să obținem tutela. Avocata ne-a explicat că situația cerea alți pași și că eu și fratele meu nu puteam adopta împreună. Am început cu stabilirea legală a îngrijirii copiilor, prin plasament la mine. Sorin a fost evaluat ca parte a gospodăriei și a sprijinului meu.

Au urmat vizite, adeverințe, discuții cu psihologul. Am acceptat consilierea și ajutorul material disponibil. Nu mă mai simțeam judecată de fiecare întrebare, deși unele încă mă usturau.

Cătălin a fost găsit după câteva luni. Nu s-a întors acasă. A ajuns în arest, apoi a fost condamnat.

La telefon m-a întrebat dacă mai am verigheta.

— Copiii te așteaptă să-i suni, i-am spus.

— Nu începe și tu.

Am divorțat. El n-a trimis bani și a ratat convorbirile stabilite cu cei mici. Mai târziu, când am început procedurile pentru adopție, s-a opus. Spunea că vreau să-i fur familia.

Instanța nu s-a hotărât după vorbele mele. Au contat anchetele, evaluările, încercările documentate de a-l implica și anii în care nu se ocupase de copii. Refuzul lui a fost analizat și înlăturat ca abuziv. Dosarul a mers mai departe.

Hotărârea definitivă a venit la aproape patru ani de la plecarea lui.

Sorin m-a așteptat acasă cu o oală de ciorbă. Mama era și ea acolo. Începuse să vină din nou, întâi cu cumpărături, apoi ca să stea cu copiii.

Ilinca a citit foaia fără să înțeleagă mare lucru.

— Acum rămânem?

— Rămâneți.

Matei a întrebat dacă putem lua o pisică. Sorin a râs și s-a întors spre aragaz, ștergându-și obrazul cu mâneca.

Încă numărăm banii înainte de salariu. Doar că rucsacul lui Matei stă acum gol, sus, în dulap.

Mă mai gândesc la seara în care Ilinca s-a oferit să mănânce mai puțin. Cum îi iei unui copil frica asta, după ce i-ai promis că poate rămâne?