„Mai faci un credit, doar n-o să ne lași la greu!” După unsprezece ani în care am ținut trei adulți pe salariul meu, am pus extrasele de cont și dovezile trădării pe masă

— Mai faci un credit, doar n-o să ne lași la greu! a spus soacră-mea, împingând spre mine o hârtie cu suma scrisă apăsat: 48.000 de lei.

Mihai stătea lângă frigider și desfăcea o portocală. Nici măcar nu s-a uitat la mine. Eu aveam palmele ude pe cana de ceai și, pentru prima dată în unsprezece ani de căsnicie, nu căutam o soluție. Căutam curajul să spun nu.

— Cu ce îi plătesc, doamnă Doina?

— Găsești tu. Ai salariu bun. Noi ce să facem, să ajungem pe drumuri?

Salariul meu „bun” venea după zece ore zilnic într-un birou de contabilitate și încă două seri pe săptămână lucrând pentru o firmă mică. Uneori adormeam cu ochelarii pe nas, lângă temele Ilincăi, fetița noastră de opt ani.

Mihai schimbase trei locuri de muncă într-un an. Peste tot îl „săpau” colegii sau șeful era „un nenorocit”. Între două angajări treceau luni în care eu plăteam întreținerea, ratele, mâncarea și benzina lui.

Cu socrii începuse de la o factură la gaze. Apoi medicamente, reparația acoperișului, o restanță despre care aflasem prea târziu. Vasile îmi strângea mâna peste masă:

— Tu ești omul de bază, fată. Cu tine avem noroc.

Mă rușinam să le cer banii înapoi după asemenea vorbe.

Primul credit îl făcusem pentru datoriile lor, pe numele meu, fiindcă Mihai nu avea venit stabil, iar ei aveau deja prea multe rate. Pe al doilea îl luasem ca să acopăr primul și cardul de cumpărături. Banca îi spunea refinanțare. Eu îi spuneam încă o noapte fără somn.

În martie, Ilinca mi-a cerut bani pentru o excursie cu clasa. Am spus că vedem după salariu. În aceeași seară îi trimisesem soacrei mele șapte sute de lei.

Nu i-am mai spus copilului unde se duseseră banii. Mi-a fost rușine de mine.

Despre femeile lui Mihai am aflat într-o joi. Tableta familiei era conectată la contul lui și pe ecran a apărut un mesaj: „Mi-ai spus că nu mai dormi cu ea.”

Am rămas în bucătărie până s-a făcut lumină. Am găsit conversații cu trei femei, din perioade diferite. Camere rezervate, cadouri, promisiuni. Într-un mesaj scrisese despre mine: „Nu pleacă. Fără mine nu știe să trăiască.”

Dimineața, mi-a cerut bani de combustibil.

I-am transferat. Da, i-am transferat. Încă mă agățam de ideea că poate înțelesesem greșit, deși citisem tot.

Apoi am început să strâng documentele. Extrase de cont, contracte, transferuri. Le-am pus într-un dosar, seara, după ce adormea Ilinca. Am vorbit și cu o avocată. Mi-a spus limpede că divorțul nu șterge creditele semnate de mine și că recuperarea banilor dați rudelor nu era garantată.

Am plâns în stația de autobuz după întâlnire. Nu de dorul lui. De frica ratelor pe care urma să le duc singură.

În duminica în care au venit să-mi ceară încă 48.000 de lei, Ilinca era la sora mea, Oana. Nu voiam să mai audă discuții despre bani.

Am pus dosarul pe masă.

— În cinci ani, către voi au plecat 86.400 de lei. Aici sunt transferurile. Separat sunt ratele și cheltuielile casei.

Vasile a împins foile cu două degete.

— Acum ne scoți ochii cu fiecare leu?

— Nu. Vă spun că nu mai am.

Mihai a lăsat coaja portocalei pe masă.

— Iar faci circ?

Atunci am scos mesajele tipărite. A întins mâna după ele, dar le-am tras spre mine.

— Nu sunt ale tale. Tu ai stat singură la calculator și ai făcut socoteli din astea?

— Da. Când tu spuneai că lucrezi până târziu.

Soacră-mea s-a uitat scurt la foi.

— Bărbații mai greșesc. O femeie cu minte nu strică familia pentru atât.

M-am uitat la ea. Atât. Unsprezece ani încăpuseră, pentru ea, în cuvântul ăsta.

— Cer divorțul, am spus. Credit nu mai fac.

Mihai a râs scurt, apoi i-au tremurat buzele.

— Și fata? La ea te-ai gândit?

Tocmai la ea mă gândeam.

După o săptămână m-am mutat cu Ilinca într-o garsonieră închiriată. Am depus actele de divorț și am rămas să lămurim, prin avocați, locuința copilului, întreținerea și bunurile. Ratele mele au rămas ale mele.

Nu mi-e ușor. Număr banii la magazin și uneori plâng după ce adoarme fata. Dar când sună telefonul, nu mai tresar înainte să văd cine mă caută.

Încă mă întreb de ce mi-a fost mai rușine să spun «nu» decât le-a fost lor să-mi ceară mereu.

Voi unde ați fi tras linia?