„Dacă tot stai acasă, măcar atât să faci!” După vorbele fiului meu, am hotărât că nu mai sunt servitoarea familiei

— Dacă tot stai acasă toată ziua, măcar o mâncare cum trebuie puteai să faci!

Radu a împins farfuria, iar ciorba s-a vărsat pe mușama. Mara a rămas cu lingura la gură. Vlad s-a uitat întâi la tatăl lui, apoi la mine. Eu țineam oala în mâini și nu mai știam unde s-o pun.

— E prea sărată, mamă. Chiar nu simți?

Aveam șaizeci și opt de ani. În ziua aceea mersesem după copii, cărasem două sacoșe și spălasem așternuturile. Dar în fața lor mă simțeam ca o fetiță prinsă cu o vină rușinoasă.

— Mai pune apă, a zis Ioana, fără să ridice ochii din telefon. Nu trebuie să facem acum o discuție.

Am pus oala pe aragaz. Îmi tremurau degetele.

— Nu despre ciorbă ar trebui să discutăm.

Radu a oftat atât de apăsat, încât Mara și-a lăsat lingura jos.

— Te rog, nu începe iar. Suntem rupți de oboseală.

Acel „iar” m-a durut aproape mai tare decât restul.

Locuiam împreună de patru ani, în apartamentul meu de trei camere din Pantelimon. După ce chiria lor crescuse și Ioana se întorsese la serviciu, eu propusesem să vină la mine.

„Ne ajutăm unii pe alții”, spusesem atunci.

La început chiar așa fusese. Radu făcea cumpărăturile, Ioana gătea duminica, eu luam copiii. După moartea soțului meu, îmi prinsese bine zgomotul lor prin casă.

Apoi ajutorul meu devenise, încet, ceva ce nu mai trebuia nici cerut, nici mulțumit.

Dimineața pregăteam ghiozdanul lui Vlad și hainele Marei. Duceam unul la școală, unul la grădiniță. Mă întorceam, strângeam cănile, porneam mașina de spălat, puneam mâncarea pe foc. La prânz o luam de la capăt, în sens invers.

Seara, când ei intrau pe ușă, auzeam aceleași întrebări:

— Au mâncat? Ai făcut tema cu Vlad? Mai sunt cămăși curate?

Rareori mă întreba cineva cum sunt.

Nu spun că le era ușor. Ioana schimba două mijloace de transport până la birou. Radu răspundea la mesaje de serviciu și la zece seara. Plăteau întreținerea și facturile. Numai că și din pensia mea se duceau bani pe mâncare, rechizite, câte un sirop, câte ceva ce „oricum trebuia cumpărat”.

De trei luni amânam un consult pentru genunchi. Mă durea pe scări, mai ales când Mara adormea și trebuia s-o car.

Încercasem să vorbim. O dată cerusem ca fiecare să-și spele farfuria. Altă dată, să nu mai rămână toată curățenia de sâmbătă pe mine.

— Sigur, mamă, spusese Radu.

Sâmbăta următoare plecaseră după încălțăminte pentru copii. Eu rămăsesem cu aspiratorul în mijlocul holului.

Cu o săptămână înainte de ciorba aceea, Ioana mutase fotoliul soțului meu pe balcon, ca să încapă un birou.

— Aici bate bine lumina, mi-a explicat.

Nu mă întrebase. Nici Radu nu pricepuse de ce plânsesem.

— E doar un fotoliu, mamă.

Pentru mine nu era doar atât. Dar n-am mai știut cum să-i spun fără să par bătrâna care se agață de lucruri.

În seara cu ciorba, am șters masa în tăcere. După ce au adormit copiii, am bătut la ușa lor.

— De luni nu mai gătesc pentru toată casa și nu mai strâng după voi. Copiii îi iau marți și joi. Pentru celelalte zile găsiți o soluție.

Ioana s-a ridicat în capul patului.

— Cum adică? Peste două zile?

— Vă ajut să vă organizați săptămâna care vine. Dar nu mai continui așa.

— Ne pedepsești pentru o ciorbă? a întrebat Radu.

— Nu. Încerc să mă opresc înainte să ajung să vă port pică pentru orice.

Mi s-a pus un nod în gât. Măi, nici atunci nu voiam să-i rănesc. Tot eu mă gândeam cum să le fie lor mai ușor.

Luni dimineață, Ioana căuta un dres pentru Mara, iar Radu răscolea coșul cu rufe după o cămașă. Eu îmi beam cafeaua.

— Mamă, nu găsesc bluza cu iepuraș!

— În uscător. N-am apucat s-o împăturesc ieri.

Am întins mâna să mă ridic. Apoi m-am așezat la loc.

A fost mai greu decât pare.

La prânz aveam programare la medic. Ioana acceptase să plece mai devreme după copii, dar m-a sunat când eram încă în sala de așteptare.

— Nu poți să te duci tu? S-a lungit o ședință.

— Nu pot. Urmez eu la consultație.

A tăcut, apoi a spus că se descurcă. Am stat cu telefonul în palmă până mi-au strigat numele, convinsă că făcusem ceva rău.

În următoarele zile s-au adunat vase, au comandat mâncare, au uitat echipamentul lui Vlad. N-am comentat. Nici nu i-am lăsat pe copii flămânzi ca să dau o lecție. Dacă eram cu ei, îi îngrijeam. Doar că nu mai preluam automat tot ce rămânea nefăcut.

Joi, Vlad m-a întrebat încet:

— Buni, nu ne mai iubești?

M-am așezat lângă el pe covor.

— Vă iubesc la fel. Dar mă dor picioarele și obosesc. Treburile trebuie împărțite.

În prag stătea Radu. Nu știu cât auzise.

Seara mi-a văzut trimiterea și bonul de la farmacie pe masă.

— De când te doare așa?

— Din iarnă. Ți-am spus. Ai zis că mergem la medic când se mai liniștesc lucrurile.

A tras un scaun, dar n-a vorbit imediat.

— Am crezut că-mi spui tu dacă e grav.

— Eu am crezut că m-ai auzit.

A doua zi, și-a cerut iertare la masă, de față cu copiii. A spus clar că vorbise urât și că nu era vina mea că venise nervos de la serviciu.

Ioana a plâns mai târziu, în bucătărie.

— Mi-a fost comod să cred că îți face plăcere. Nici n-am vrut să văd cât ai de făcut.

Am făcut un program pe o foaie. Radu ia copiii de trei ori pe săptămână. Ioana gătește în weekend, iar seara fiecare strânge după el. Eu ajut cât pot. Joia după-amiază merg la recuperare.

Nu merge totul perfect. Mai aud câte un oftat. Uneori mă trezesc spălând o cană care nu e a mea și mă opresc abia la a doua.

Fotoliul s-a întors în sufragerie. Mara stă lângă mine când îi citesc, iar aseară Radu mi-a adus un ceai fără să-i cer.

Încă mă doare că a trebuit să refuz ca să fiu auzită. Oare câte mame ajung să creadă că, dacă nu mai fac totul, nu mai sunt bune de nimic?