„Soțul Meu Nu Știe Nimic Despre Fiul Nostru: Nici Măcar Nu Știe Vârsta Sau Alergiile Lui”

Nu mi-am imaginat niciodată că mariajul meu va ajunge în acest punct. Când m-am căsătorit cu Andrei, am crezut că suntem o echipă, pregătiți să înfruntăm împreună provocările vieții. Dar imediat ce s-a născut fiul nostru, Mihai, a devenit clar că Andrei avea o idee foarte diferită despre ce înseamnă să fii părinte.

De la început, mama lui Andrei, Elena, a fost o prezență constantă în viețile noastre. Venea aproape zilnic, oferind sfaturi nesolicitate și criticând fiecare mișcare a mea. „O mamă ar trebui să știe cel mai bine,” spunea ea, insinuând că orice greșeală pe care o făceam era un eșec din partea mea. Andrei absorbea aceste lecții ca un burete.

Elena l-a crescut pe Andrei să creadă că responsabilitățile creșterii copiilor cad exclusiv pe umerii mamei. Ea făcea totul pentru el când era mic, de la făcutul patului până la temele pentru acasă. Acum, ca adult, Andrei aștepta același nivel de îngrijire și atenție din partea mea.

Când s-a născut Mihai, Andrei era entuziasmat dar distant. Îl ținea pe Mihai în brațe câteva minute înainte de a mi-l înapoia, spunând că are de lucru sau că este obosit. Pe măsură ce Mihai creștea, implicarea lui Andrei nu se îmbunătățea. Nu știa care sunt mâncărurile preferate ale lui Mihai, rutina lui de culcare sau chiar alergiile lui. Odată, când Mihai a avut o reacție severă la arahide la o reuniune de familie, Andrei a stat neputincios în timp ce eu am alergat să iau EpiPen-ul.

Ignoranța lui Andrei nu se limita doar la detalii mici; nici măcar nu știa vârsta lui Mihai. De ziua lui Mihai, când a împlinit șapte ani, Andrei m-a întrebat câți ani împlinește. Am fost uluită. Cum putea să nu știe? Nu era doar uitare; era o lipsă completă de interes.

De fiecare dată când îl confruntam pe Andrei despre lipsa lui de implicare, el repeta cuvintele mamei sale: „Creșterea copiilor este treaba mamei.” Apoi se retrăgea în biroul său sau ieșea cu prietenii, lăsându-mă pe mine să mă ocup de tot. Elena mă suna mai târziu, certându-mă că sunt prea pretențioasă și că nu înțeleg cât de greu muncește Andrei.

Punctul culminant a fost la conferința cu părinții de la școală a lui Mihai. Andrei promisese că va veni, dar s-a retras în ultimul moment, spunând că are o întâlnire importantă. Am mers singură, simțind povara paternității singure mai mult ca niciodată. Învățătoarea și-a exprimat îngrijorarea cu privire la comportamentul lui Mihai; se manifesta în clasă și părea retras. Știam că era pentru că se simțea neglijat de tatăl său.

Am încercat să vorbesc cu Andrei despre asta în acea seară, dar m-a ignorat. „Exagerezi,” a spus el. „Copiii trec prin faze.” Voiam să țip la el, să-l fac să vadă cât de mult îl rănea pe fiul nostru, dar știam că ar fi fost inutil.

Elena continua să susțină comportamentul lui Andrei, spunându-i că nu face nimic greșit și că eu sunt doar dificilă. Chiar sugera că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru tot ce oferă Andrei financiar, ca și cum banii ar putea înlocui sprijinul emoțional de care Mihai avea disperată nevoie.

M-am simțit prinsă într-un ciclu de frustrare și neputință. Oricât de mult încercam să ajung la Andrei, el rămânea indiferent. Mihai merita mai mult decât asta; merita un tată care să-i pese suficient pentru a fi prezent în viața lui.

Pe măsură ce anii au trecut, distanța dintre Andrei și Mihai a devenit tot mai mare. Mihai a încetat să mai ceară atenția tatălui său și a început să caute alinare în alte locuri—casele prietenilor, activități după școală, oriunde altundeva decât acasă. Am privit cum fiul meu devenea un străin în propria casă și nu puteam face nimic pentru a schimba asta.

În cele din urmă, mariajul meu a devenit o cochilie goală a ceea ce fusese odată. Eu și Andrei trăiam sub același acoperiș dar duceam vieți complet separate. Dragostea și parteneriatul pe care le împărțeam odată au fost înlocuite de resentimente și singurătate.

Mihai este acum adolescent și daunele au fost făcute. Abia dacă vorbește cu tatăl său și are puțin respect pentru el. Pot doar spera că într-o zi Andrei va realiza ce a pierdut și va încerca să repare lucrurile, dar până atunci continuăm să trăim în această dinamică familială fracturată.