„Soacra Mea Îl Sună pe Soțul Meu de Mai Multe Ori pe Zi: El Spune că Ea Este Prioritatea Lui Principală și Se Simte Obligatoriu să o Ajute”

Elena este o femeie remarcabilă la începutul cincizeciilor. Cu părul ei perfect aranjat și garderoba la modă, ar putea trece ușor drept cineva mult mai tânăr. Ea pune mare preț pe aspectul ei, asigurându-se întotdeauna că arată impecabil. După divorțul de tatăl lui Andrei, a ales să nu se recăsătorească sau să aibă relații serioase. În schimb, s-a dedicat în totalitate lui Andrei, singurul ei copil.

Andrei și cu mine suntem căsătoriți de trei ani. Locuim într-o casă cochetă în oraș, în timp ce Elena locuiește într-o casă spațioasă în suburbii. În ciuda distanței fizice, adesea se simte de parcă ar fi chiar lângă noi. Elena îl sună pe Andrei de mai multe ori pe zi—dimineața devreme pentru a-i ura o zi bună, în pauza de prânz pentru a verifica cum este și din nou seara pentru a-i spune noapte bună.

La început, mi s-a părut drăguț. Era plăcut să văd o legătură atât de strânsă între mamă și fiu. Dar pe măsură ce timpul a trecut, a început să se simtă intruziv. Andrei lăsa totul baltă pentru a răspunde la apelurile ei, indiferent ce făceam noi. Fie că luam cina, ne uitam la un film sau ieșeam cu prietenii, apelurile Elenei aveau prioritate.

Într-o seară, în timp ce ne bucuram de o rară ieșire la un restaurant frumos, telefonul lui Andrei a sunat. Era Elena. S-a scuzat de la masă pentru a răspunde la apel. L-am privit cum ieșea afară, vorbind animat cu mama lui. Cincisprezece minute mai târziu, s-a întors, cerându-și scuze pentru întrerupere dar fără să pară că înțelege cum mă afectează pe mine.

„Andrei,” i-am spus blând, „înțeleg că mama ta este importantă pentru tine, dar aceste apeluri constante încep să ne afecteze timpul petrecut împreună.”

S-a uitat la mine cu o combinație de confuzie și defensivitate. „Este mama mea, Ana. A făcut atât de multe pentru mine. Îi datorez să fiu acolo când are nevoie de mine.”

Am oftat, simțind un nod de frustrare strângându-mi-se în piept. „Înțeleg asta, dar avem nevoie de limite. Ne construim propria noastră viață acum.”

Andrei a dat din cap dar nu părea convins. Apelurile au continuat neabătut. Elena îi cerea adesea lui Andrei să facă comisioane pentru ea sau să o ajute cu sarcini minore în gospodărie pe care le-ar fi putut gestiona ușor singură. El nu refuza niciodată, mereu dornic să o mulțumească.

Într-un weekend, plănuisem o mică escapadă la o cabană din munți—o șansă de a ne reconecta și de a petrece timp de calitate împreună fără distrageri. În timp ce împachetam mașina, telefonul lui Andrei a sunat. Era Elena.

„Bună, mamă,” a răspuns el vesel. „Ce s-a întâmplat?”

Puteam auzi vocea ei la celălalt capăt al firului, deși nu puteam distinge cuvintele. Expresia lui Andrei s-a schimbat de la veselie la îngrijorare.

„Bine, vin imediat,” a spus el înainte de a închide.

„Ce se întâmplă?” am întrebat deja temându-mă de răspuns.

„Mama are nevoie de ajutor cu ceva la casă,” a răspuns el. „O să dureze doar câteva ore.”

Escapada noastră de weekend a fost amânată pe termen nedefinit în timp ce Andrei pleca să-și ajute mama. Am stat pe treptele verandei, simțind un amestec de furie și tristețe copleșindu-mă.

Pe măsură ce timpul trecea, situația s-a înrăutățit doar. Cererile Elenei deveneau mai frecvente și mai triviale, totuși Andrei continua să o prioritizeze peste relația noastră. Ne certam mai des, fiecare conversație terminându-se în același impas—Andrei simțindu-se obligat față de mama lui și eu simțindu-mă din ce în ce mai marginalizată.

Într-o noapte, după încă o ceartă despre apelurile neîncetate ale Elenei, mi-am făcut bagajele și am plecat. Aveam nevoie de spațiu pentru a gândi și a decide ce vreau pentru viitorul meu. În timp ce mă îndepărtam de casa noastră, nu puteam să nu mă întreb dacă Andrei va putea vreodată să pună căsnicia noastră pe primul loc sau dacă va fi mereu legat de cerințele constante ale mamei sale.