„Am 70 de ani și trăiesc singură: Copiii mei nu mă lasă să mă mut la ei și nu știu cum să merg mai departe”

Am 70 de ani și trăiesc singură într-un apartament mic din București. Forfota orașului care nu doarme niciodată este un contrast puternic cu liniștea care îmi umple casa. Zilele mele sunt lungi, iar nopțile și mai lungi. I-am întrebat pe copiii mei dacă pot să mă mut la ei, dar au refuzat. Nu știu cum să merg mai departe.

Numele meu este Margareta și am trăit în acest oraș toată viața mea. Mi-am crescut cei trei copii aici, într-o casă cochetă din Cotroceni. Acelea au fost cele mai fericite zile din viața mea. Casa era mereu plină de râsete, mirosul mâncărurilor gătite acasă și căldura familiei. Dar acele zile au trecut demult.

Soțul meu a murit acum cinci ani și, de atunci, singurătatea a devenit insuportabilă. Copiii mei au acum propriile lor vieți. Sunt ocupați cu carierele lor, familiile lor și casele lor. Înțeleg că au propriile responsabilități, dar asta nu face singurătatea mai ușor de suportat.

I-am întrebat dacă pot să mă mut la ei. Am crezut că ar fi o situație avantajoasă pentru ambele părți. Aș putea ajuta cu nepoții, găti mese și fi acolo pentru ei în orice fel ar avea nevoie. Dar toți au spus nu. Au spus că nu au spațiu sau că nu ar fi convenabil. Mi-a frânt inima.

Încerc să mă mențin ocupată. Merg la plimbare în Parcul Herăstrău, vizitez biblioteca locală și uneori particip la evenimente comunitare. Dar nu este același lucru cu a avea familia în preajmă. Orașul este plin de oameni, dar mă simt mai singură ca niciodată. Vederea zilnică a nenumărați străini nu aduce nicio bucurie. Pentru o persoană în vârstă ca mine, acest lucru este deosebit de dificil pe măsură ce navighez prin complexitățile îmbătrânirii singure.

M-am gândit să mă mut într-o comunitate de pensionari, dar ideea de a părăsi orașul pe care l-am numit acasă atât de mult timp este descurajantă. În plus, acele locuri sunt scumpe și nu sunt sigură că îmi pot permite cu venitul meu fix. Pensia mea nu ajunge prea departe.

Am încercat să iau legătura cu prietenii, dar majoritatea sunt fie în situații similare, fie s-au mutat pentru a fi mai aproape de propriile lor familii. Puținii prieteni pe care îi mai am se confruntă și ei cu propriile probleme de sănătate și nu pot oferi prea mult sprijin.

Zilele se contopesc una cu alta. Mă trezesc, îmi fac o ceașcă de ceai și stau lângă fereastră privind lumea cum trece pe lângă mine. Uneori văd o familie tânără trecând pe stradă și îmi aduc aminte de vremurile când copiii mei erau mici. Aceste amintiri sunt acum dulci-amărui.

Nu știu ce îmi rezervă viitorul. Gândul de a-mi petrece restul zilelor singură este înfricoșător. Am încercat să rămân pozitivă, dar devine din ce în ce mai greu cu fiecare zi care trece. Singurătatea este ca o greutate grea pe pieptul meu pe care nu reușesc să o dau jos.

Aș vrea ca copiii mei să înțeleagă cât de mult am nevoie de ei acum. Aș vrea să vadă cât de singură și speriată sunt. Dar ei au propriile lor vieți de trăit și nu vreau să fiu o povară.

Deocamdată, tot ce pot face este să iau fiecare zi pe rând. Voi continua să merg la plimbările mele, să vizitez biblioteca și să particip la evenimentele comunitare. Poate într-o zi lucrurile se vor schimba, dar pentru moment, aceasta este realitatea mea.