„Sunt Căsătorită de 10 Ani. Cum Îi Pot Arăta Soțului Meu că Nu Sunt Doar Menajera Familiei?”

Andreea a visat întotdeauna la o viață plină de dragoste, respect reciproc și responsabilități împărțite. Crescând într-un mic oraș din România, ea și-a văzut părinții lucrând împreună pentru a-și menține gospodăria. Mama ei era profesoară, iar tatăl ei lucra la o fabrică locală. Ambii contribuiau în mod egal la familie, iar Andreea admira parteneriatul lor.

Când Andreea l-a cunoscut pe Mihai la facultate, a crezut că și-a găsit perechea perfectă. Mihai era ambițios, fermecător și părea să împărtășească valorile ei. S-au căsătorit la scurt timp după absolvire și s-au mutat într-un cartier suburban din București. Mihai a obținut un loc de muncă bine plătit în finanțe, în timp ce Andreea a luat un job part-time ca designer grafic, sperând să echilibreze munca și viața de familie.

Primii ani ai căsniciei lor au fost fericiți. Andreea se bucura să amenajeze noua lor casă, să gătească mese și să-l sprijine pe Mihai în ascensiunea sa profesională. Credea că își construiesc o viață împreună. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trecea, dinamica a început să se schimbe.

Jobul lui Mihai a devenit mai solicitant și a început să petreacă ore lungi la birou. Jobul part-time al Andreei s-a transformat în freelancing de acasă pentru a putea gestiona treburile casnice și a avea grijă de cei doi copii ai lor, Maria și Alex. Ceea ce a început ca o aranjare temporară a devenit curând o așteptare permanentă.

Andreea se trezea făcând totul – gătit, curățenie, spălat rufe, cumpărături, ajutat copiii cu temele și gestionând programul lor. Pe de altă parte, Mihai părea să creadă că contribuția sa financiară era suficientă. Rareori ajuta în casă și deseori respingea cererile Andreei de ajutor.

„Simt că mă înec,” i-a mărturisit Andreea prietenei sale Ana într-o după-amiază la cafea. „Îmi iubesc familia, dar nu am semnat pentru a fi menajera tuturor.”

Ana a dat din cap cu simpatie. „Ai vorbit cu Mihai despre cum te simți?”

„Am încercat,” a oftat Andreea. „Dar mereu spune că e prea obosit sau că exagerez. Crede că pentru că muncește din greu la serviciu, nu ar trebui să facă nimic acasă.”

Andreea a decis să abordeze problema diferit. A început prin a face o listă cu toate sarcinile casnice pe care le gestiona zilnic și i-a prezentat-o lui Mihai într-o seară după cină.

„Mihai, trebuie să vezi asta,” i-a spus ea, înmânându-i lista. „Asta e tot ce fac eu în fiecare zi. Am nevoie de ajutorul tău.”

Mihai s-a uitat fugitiv la listă înainte de a o pune deoparte. „Andreea, apreciez ceea ce faci, dar și jobul meu este stresant. Nu poți angaja pe cineva să te ajute dacă e prea mult?”

Andreea a simțit un val de frustrare. „Nu e vorba doar despre treburile casnice, Mihai. E vorba despre sentimentul că suntem parteneri în această căsnicie. Am nevoie să fii mai implicat.”

Dar răspunsul lui Mihai era mereu același – era prea ocupat, prea obosit sau prea stresat.

Lunile s-au transformat în ani și resentimentele Andreei au crescut. Se simțea invizibilă și neapreciată. Dragostea și respectul pe care le simțea odată pentru Mihai erau umbrite de sentimente de frustrare și dezamăgire.

Într-o seară, după o altă ceartă despre responsabilitățile casnice, Andreea a luat o decizie. Și-a făcut un mic bagaj și i-a lăsat lui Mihai un bilet.

„Mihai,

Nu mai pot continua așa. Am nevoie de mai mult din această căsnicie decât doar să fiu îngrijitoarea familiei noastre. Mă duc să stau la Ana pentru o vreme ca să-mi dau seama ce să fac.

• Andreea”

Pe măsură ce se îndepărta de casa lor, Andreea simțea un amestec de tristețe și ușurare. Nu știa ce îi rezervă viitorul, dar știa că nu putea continua să trăiască o viață în care se simțea mai mult ca o menajeră decât ca o soție.